Dragă Domnule Moş Crăciun,

În primele mele rânduri, aş vrea să-ţi scriu că mi-e bine. Da’ nu pot, că aş minţi şi ştiu că tu eşti infailibil la mirosit minciunile. Oricum, trebuie să recunoşti că nu te-am mai deranjat demult, în parte şi fiindcă ştiu ce oribile îs aşteptările celorlalţi şi, mai ales, senzaţia aia că toţi vor câte o bucăţică din tine şi din timpul tău, fiecare crezându-se unic şi irezistibil cu problema lui. Drept e că nici tu nu te-ai mai deranjat de pe vremea lui Pazvante să treci pe la mine, n-am dejte la toate membrele pentru câţi ani m-ai ignorat şi uite că eu tot ţin faith-ul în miracolul de pe strada 34. Dar acuma, cu disperare, te rog să faci un update şi să mă retreci pe listă, că-s la capătul puterilor, pe toate planurile.

Sigur că am o „listă a dorinţelor materiale” (tractoraş de tăiat iarba la Livezile, laptop apple, foto canon, staţie meteo, bicicletă roşie), dar nu ţi-o arăt că ştiu că nu-ţi plac dorinţele materiale. Cu cele practice nu cred că ai vreo problemă, aşa că încep cu urgenţele: te rog frumos de tot, ocupă-te tu de factura restantă la electrica (vezi că e cam babană), fă cumva să ne dea napoi gazu tăiat şi, special pentru filmele cu tine, cablul teve. Dar mai ales treci pe la autoservice şi fă un miracol măcar cu una dintre maşini, iar pentru cealaltă ajută-mă să găsesc un alternator la secondhend ieftinel. A, da, repară şi hidroforul, ştiu că poţi, şi pune nişte praf fermecat pe ţevi să nu mai îngheţe. Şi pentru că totuşi Crăciunul ar trebui să fie fun, bagă-i în sperieţi pe clienţi ca pe Scrooge şi fă-i să-şi achite facturile, bine?

Ştiu că de Crăciun e frumos să le doreşti bine altora şi, cu cât sunt acei alţii mai naşpa cu tine, e mai puternică dorinţa ta, am citit asta undeva. Aşadar, te rog mult, mult, tuturor organelor de stat şi finanţe care vor să mă jupoaie acum şi tuturor oamenilor care îmi cer în fiecare zi bani, bani, bani, dă-le o vacanţa în bahamas sau la tine în laponia, una pe viaţă, dacă poţi.
Nu te mai rog să mă scapi de spectacolele proaste, de astea m-am lecuit, nici de kilogramele în plus, cu alea m-am învăţat.

În încheiere, Moş Crăciun, te asigur de consideraţia mea şi că pentru mine ai rămas acelaşi moş neaoş, cu bundă miţoasă şi miros de lăptărie, ca-n copilărie, dinainte de tunica roşie, bulubucii de coca şi hohoho.

Cu drag şi jenă, a ta,
ştii tu cine

Colonia. Un loc din Timişoara unde copiii merg la şcoală cu căruţa

Între strada caraghios botezată Canal Bega şi maidanul meu cu extratereştri se află Colonia. Vreo douăzeci de case ghemuite, peticite, necăjite. Toate cu termopane, însă. Şi, printre ele, cam tot atâtea rulote, vagoane, cutii de lemn transformate în dormitoare, coşmelii şi cocoloaşe lipite de pereţii caselor ca să mărească spaţiul locativ. Semne clare de boom demografic. În petecul de curte rămas, îţi sare-n ochi câte-un „accent estetic”: o barză de metal înfiptă în beton, o inimioară de burete pe geam, o baltuţă secată, dar cu pietre aranjate „în cascadă”. Şi multe rufe pe sârmă. Fiindcă romii din micuţa colonie din Plopi - poate ghipteri, nu ştiu- sunt ţigani curaţi. Cele mai multe dintre bulendrele puse la uscat sunt hăinuţe de copii. Cum trec zilnic prin Colonie (de când un rumân deştept mi-a blocat ieşirea spre podul Ghirodei trăgând un şanţ ca să şantajeze primăria să-i plătească bucăţica de drum care trece pe pământul lui), sunt un fel de taxi-gratis pentru ţigani. Aşa, ca- ntre vecini. Plouă zbiciuit, a lapoviţă, şi cei doi „clienţi” înghesuiţi în matiz, printre bogu şi shinaiele mele, vor şi ei „până mai încolo, în sat”, adică în cartierul periurban Plopi. Conversaţia începe invariabil cu „staţi la vile? Sunteţi a lu’ domnu’ arhitectu’ muiere, nu?” şi, previzibil, continuă cu dejtu’ pe rană. „Că nu ne bagă şi nouă autobuz până aici, parcă noi nu ni-s oameni pântru Ciuhandru. Baremi dacă nu pentru noi, pentru ăi mici. Dimineaţa şi la amiază, să nu meargă şi ei pe jos la şcoală. Autobuzul vine numa’ până la canal Bega la jumate, cât ar fi să mai o ţâră de drum? Da’ di ce să se deranjeze pântru nişte ţâgani”. Femeia are simţ critic, bărbatul o domoleşte temător. Amândoi trăznesc a tutun. Câţi copii sunt aici în Colonie, întreb. „Mulţi, doamnă, câţi o dat Domnu’”. Păi câţi o dat? O sută? „Să tot fie, cine să ştie? Că fiecare familie are şi cinci, alţii şi 7 şi 8, nu –i mai numără nimeni”. Câţi merg la şcoală? „Păi , aşa, mai des, merg vreo 30-40. Dar mai îs şi alţii care nu merg. Şi care îs de grădiniţă. Şi care nu-s scrişi”. Sunt mulţi, frumoşi, oacheşi şi veseli şi când dă soarele ies pe maidan şi se hârjonesc ca puii de mâţe prin praf. Vara se scaldă, ca-n Rai, sub podeţul care desparte Colonia de „lumea civilizată” cu autobuz. „Avem un vecin care are căruţă şi cal şi când n-are de lucru dimineaţa îi mai suie pe copii, claie, trizăci în căruţă, şi îi cară la şcoală. Când plouă, punem o prelată de cort pe ei să nu-i ude şi ei să pişcă şi chirăie dedesubt. Când ajung la şcoală, în Plopi, ăilalţi copii strigă: or viniţ ţâganiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii”...

băi, bobor, ce eşti ingrat?

Recunosc, a trebuit să deschid FB, aseară, ca să aflu că ciuhi şi gaşca au lăsat Timişoara fără căldură şi apă de spălat boboru'. Adică ştiam, dar cumva vestea era aşa neverosimilă încât nu mi s-a fixat pe scoarţă. Pe urmă am dat o raită pe saiturile ştirişte şi am rămas bujbe: pe toate se lăfăiau în grasa nesimtire şi antinomie doua comunikkate de presă. Unul care ne zicea că prefectul şi brendu', supermenii oranj, au vorbitără ei la minister şi guvern şi ne mai dau din mila măriilor lor o zi de apă să facem rezerve ca la hârtia igienică pe vremuri. Altul (via flavius) că Ciuhi şi jnapanul de la Calor au rezolvat ei să ne vie gazele. Între timp, timişorenii se încălzesc cu radiatoare, călcătoare, bolţari cu rezistenţă de sârmă creaţă, leptopuri, burţile nevestelor. Şi se spală în ibric. Între timp, Mircea Opriş face duş uscat cu lebăda şi scrie mişto. Iar Inoshita sensei imi ureaza frumos Happy Thanksgiving.

hol cu bb

Astăzi, în holul maternităţii private. Ieşeau. El cu bebeluşul în braţe şi cu cheile de la maşină atârnând de degetul mic. Ea cărând o plăsuţă cu cutii de plastic, pentru alimente, goale. Nimeni nu-i bagă în seamă. Nu baloane, fanfară, ţiteră, zurgălăi, ghirlande. Totuşi, în exact secunda când senzorii deschid uşa, recepţionera la aruncă blazat, inexpresiv, un „larevedere, să-mai-poftiţi-pe-la-noi”. Fericitul tătic se întoarce lent pe călcâie şi articulează clar, ca la tablă: „sigur, după ce plătim ratele pentru ăsta, ne vom înscrie precis pentru unul nou”.

Uşile se închid înainte se chicotească recepţionistele.

Un minut mai târziu, un alt cuplu intra, cu un bb într-un coş doldora de dantele şi funde. Desigur, el cară coşul. Ea se chinuie să încapă toată în costumaşul sexi, fusta mini şi taior în V, de dinainte de bb. Bună ziua, aţi venit să-l schimbaţi deja, se hlizeşte, irepresibil montată, recepţionista. Ăăăăă, mă scuzaţi, nu ştiu ce m-a apucat, cu ce vă pot fi de folos?

azi am deschis o lubeniţă. (îmi place ideea că lubeniţa se deschide). era galbenă ca un peruş. şi m-am gândit că s-ar asorta cu farfuriile tale fancy si ceainicul cu buline.

vom gândi şi vom fi liberi: Povestea cu Mitică virgulă Căprarul

vom gândi şi vom fi liberi: Povestea cu Mitică virgulă Căprarul

Ghiroviespar

La Ghiro, pe terasă, şi-a făcut casă un trib de viespi. Nu e un fel de subînchiriere a spaţiului locativ, ci mai degrabă o luare în posesie, abuzivă şi intempestivă, a unui colţişor de sub acoperişul translucid. Acum, viesparul creşte văzând cu ochii şi zumzăind urechilor. Eu sunt alergică la viespi, dacă mă-nţeapă, mă umflu şi levitez ca un balon din ăla cu aer cald şi dungi colorate. Cam toţi dintre cei care stau pe terasă, sub ţuguiul de Oblio răsturnat, se tem de viespi. Dar viesparul e frumos, o arhitectură fabuloasă şi vie. Eu acuma ce fac? Îl dau jos? Le afum? Le gazez? Îs eu adolf-ul viespilor?



Foto (c) fotosen.ro

• Drobul de sare-amara.

Deasupra plajei nudistilor (a pucilor si-a titicilor) de la 2 mai era acum vreo 3-4 ani o constructie cu vag rapel la civilizatie: o fosta baie cu cabine de schimb sau, poate, o simpla magazie a cuiva.
Marea a mushkat din mal si din toata sandramaua a mai ramas un singur zid, pe jumatate suspendat deasupra plajei. Adica fix deasupra oamenilor...
Eterogena adunare de nudisti si textilisti se minuna si fotografia "ghilotina", pindind momentul iminentei prabusiri.
Dupa vreo trei zile s-au sesizat, vezi-bine, autoritatile. Ei, si ce-au facut ele , autoritatile?
Paaaaaai...au pus doi jandarmi sus, doi jos , sa pazeasca zidul. Jumate ar fi ajuns sa- l darame...dar ce-ar fi facut ceilalti. Asa ca au stat acolo zi de zi, asteptand sa cada drobul de sare peste turisti si atunci, da-da-da, sa intervina prompt.
Mi s-a parut atat de romaneasca faza si de tare, ca am zis s-o impartasesc cu voi.
:)

PS: da, stiu, voi doua o sa ma -ntrebati ce-am facut eu. Nimic, decat am stat la plaja fix sub zid. Si am trait saptamana aia asteptand sa-mi cada lumea in cap si, mai ales, ascunzandu-ma de ascunzisul Cuiva. Dar asta e deja alta poveste. In loc de...pun in album niste rasarituri si pescarusi de la 2 mai, bine?

3 august 2006

PS: or mai fi acolo? ruina, 2 mai, pescarusii, nudistii, cainii, cojile de lubenita, cuvintele, mirosul, tipul cu putza tatuata...

La pet –shop la poartă e o mâţă moartă

„La popa la poartă/E o mâţă moartă/Cine râde şi vorbeşte”.... Păi, cine râde, ori e tâmpit, ori se prosteşte. Că nu-i nimic de râs: în vitrina magazinului de animăluţe chiar erau nu una, ci două mâţe moarte. Tablou sinistru, oribil, în mijlocul delirului consumist. Am mers la supermarket, seara, să-mi cumpăr pâine şi alte cele, că de atât muncă n-avusesem timp. Era cam 9 ora când am ieşit şi le-am văzut: pet shop-ul cu pricina are nişte cuşti de sticlă meschine, strâmte, supraetajate pe stâlpul care mărgineşte vitrina. În cele de jos, mişunau nişte porci de Guineea. Ca orice şobolănime, n-aveau nici o treabă cu înghesuiala, căldura, murdăria din cuşcă, se frecau frenetic unii de alţii, gata să se ronţăie reciproc. În cuşca din mijloc, un biet căţel negricios, puiet, din acela cu botul turtit şi ochi lăcrimoşi, ne privea trist-apatic, încercând cu dezolare să tragă, ca prin pai, aer prin găurica din geam, aflată prea sus pentru nasul lui deja uscat. Şi deasupra, în cutia de sus, am văzut mâţele. Albe. Pufoase. Imaculate. Şi moarte. Ţepene. Crăpate, ca la popa la poartă. Cine râde şi vorbeşte....De vorbit nu era cu cine. Pet-shopul, închis. Or fi fost drogate, ca aşa am auzit, că le sedează să stea blege acolo, îmi zice colega mea de birou, posesoare (şi adoratoare) de pisoi personal pe nume Mi. Nu erau drogate, erau gata sucombate. Am văzut şi eu şi ceilalţi oameni care s-au oprit să vadă la ce mă holbez oripilată şi au încercat să le trezească bătând cu unghii şi monede în vitrină. Cu „consolarea” că bietele pisici trebuie să fi ajuns în Raiul pisicesc şi că le văd de-colo pe cele care torc acum la picioarele lui Vaclav Havel şi se hârjonesc cu suratele lor desenate pe celebrul zid praghez, dar şi cu voinţa de a nu mai lăsa şi alte mâţe să moară în chinuri, sufocate, în vitrina magazinului „pentru iubitorii de animăluţe”, am început cruciada. Cu jalba unde ....? Poliţia? Are treabă cu infractorii, criminalii, violatorii, nu cu mâţele. Direcţia sanitar-veterinară? Se ocupă de „produsele de origine animală”. Adică să nu se-mbolnăvească oamenii de la carnea mâncată. Şi doară eu nu voiam să mănânc (coapte, ca-n poeziuţa de mai sus) mâţele moarte. La protecţia consumatorului? Păi, numai dacă aş fi cumpărat mâţele moarte-vii şi mai ales cu bon, altfel nu se pune. Poliţia animalelor? Sublimă, dar inexistentă. Decât, cică, pe hârtie, undeva în sertarele unor legiuitori care –şi miorlăie grija pentru animale când dă bine „pe sticlă”. Organizaţii de protecţia animalelor? Aşa de bine organizate, că nici cu puşca nu le găseşti. Dezolantă, povestea se opreşte aici. Mi-amintesc de mârtanii graşi care torceau a lene şi mâncau spaghetti lângă Columna lui Traian, la Roma şi mă gândesc ce bine că n-au nimerit cu toatele pisicile în Dacia supermaketurilor şi pet—shopurilor şobolăneşti. Sigur că o să boicotez prăvălia aia cât trăiesc şi n-o să mai cumpăr nici o cuglă de mâncare pentru pisicile sau căţeii mei de-acolo. Şi sper să dea faliment magazinul ăla şi să-l muşte pe patron un câine şi să se umple de râie de la vreo broască. Până atunci însă, mă rog pentru bietele „beloved pets” care-au să-şi mai dea duhul asfixiate în stâlpii ăia. Aştept Poliţia animalelor şi ...viaţa mâţelor ce va să vie!

zn august 2006

ceainic

e ca-ntr-un ceainic acasă la livezile. un ceainic răcoros de alamă, ţinut în şpais. (să zicem că –i un ceainic de ice tea, desi nu-i ice, numai răcoare) asta fiindcă am în curtea „ din faţă” un răzor mare, cam sălbăticit, de izmă. şi după ce-am făcut megaşmotru de-am aspirat un milion nouăsuteşaptezeci de mii trei sute douăzeci şi unu de păianjeni şi am evacuat 2 broscutze, că-i an ploios şi-i plin de ele, şi-am pus cergi grele pe paturi, am dus în toate camerele ulcele de lut cu mentă tăiată proaspăt: de-aia ca-n ceainic. doar în camera pregătită pentru tine nu în ulcică şi, dacă vrei, îţi povestesc de ce. vrei? păi, camera aia are fereastra spre nord (acolo la livezile e singurul loc din lume unde ştiu io punctele cardinale: nordul la IAS, sudul la moş Pedăr, soarele răsare la biserica nemţească şi apune în beghei, în grădina lu tanti Radmila), era camera lui papa, deşi ar trebui să-ţi spun, de fapt )acum îmi dau seama) că e fix camera unde m-am născut eu, stii? Şi nu ştiu de ce, chiar nu ştiu, dar e alt aer, altă aromă în camera aia, e ca-ntr-un vas de pământ roşu, nu ştiu deloc de ce exact acolo e aşa, dar e-un miros straniu frumos acolo. şi pe geamul care dă spre miazănoapte se vede curtea cu flori (acuma numai bujorii înfloriţi), pajiştea cu o căpiţă de fân proaspăt (bijuteria coroanei, hihihi!) şi un pic din iaz, arată ca la munte. şi acuma să-ţi zic şmecheria: pe lângă mirosul fain de care-ţi ziceam , e camera cu linişte, că nu dă fereastra spre stradă, se-aude numa hamlet şi , de fapt astea e chiar o şmecherie, în geam e o plasă să nu intre insecte şi e verde plasa şi e nuanţator, cum să zic, accentuează cumva culorile de afară, e cel mai fain. da de fapt vream sa zic de ce acolo nu în ulcică izma: fiindcă în geam în loc de perdea sau din astea e un fel de voal cu albastru/verde şi am pus izma verde într-un vas vechi de sticlă albastru, un soi de cristal , buchet verde în translucid albastru, e frumos şi când adie prin geam simţi tare fânul şi izma. şi scurt, , să ştii ce şi cum în camera ta: un pat pe care n-am pus cergă, ci pătură netedă (nu pufoasă), la capăt pregătite în folie închisă aşternuturi albe cu bleu, scrobite tare , nemţeşte (n-am ce-ţi face!). un birou cam mare după gustul meu, un scaun, o ladă de lemn şi rafturi cu cărţi (acolo îs şi colecţiile legate de reviste vechi, literare, culturale, magazin istoric etc), becul e băgat într-un glob de hârtie manuală albă, atâta tot...vii? te rog frumos.
acuma io ţi-am povestit, e rândul tău. îmi deschizi şi mie portiţa? un pic doar, să mă strecor.

Moje Boje, ce vacanţe kiki riki/ zile si nopti, the last one

O vacanţă de vis, numai prin agenţia...Să-ţi cumperi cremă de protecţie solară marca x, e timpul să-ţi alegi costumul de baie perfect, ia-ţi abonametul cu internet la nisip, bronzare organică în 5 minute, o talie perfectă în 10 minute şi nu uita să-ţi iei în concediu pastilele contra arsurilor la stomac şi pentru o prostată fără probleme. Printre toate reclamele şi promoţiile care mă bombardează îndemnându-mă să mă pregătesc pentru o vacanţă la care încă nu-mi permit să mă gândesc, memoria „pregătelilor de –odinioară” se insinuează zâmbăcioasă, cu gust sărat de alune kiki riki. Vorbesc, desigur, despre incredibilii ani 80, când timişorenii contracarau criza alimentară ceauşistă cu două surse practic inepuizabile: pachetele de la şvabii emigraţi în Deutschland (pe care ţi le înjumătăţeau vameşii) şi frenetica piaţă sârbească. La cea din urmă, se ajungea cu „micul trafic”, un paşaport de proximitate în baza căruia înflorea nestingherit un comerţ oacheş şi vesel. Care mai de care cu o pilă la prăvălia din comună sau, şi mai bine, la centrul de repartiţie, românii puneau pe ei 12 perechi de izmene chinezeşti de bumbac, în iulie, la 30 de grade, legau de burtă 12 prosoape, tot chinezeşti, iar prin căptuşeli mileuri de macrameu, că astea se vindeau cel mai bine la sârboaice, şi năduşeau cu orele în vamă să treacă cu marfa. Dacă nu mergeai tu la ea, venea piaţa sârbească la tine. În Iosefin şi, mai ales, în micile oraşe „de graniţă”, la Deta, la Jimbolia, piaţa „la sârbi” era bazarul tuturor posibilităţilor, nevoilor, învârtelilor. Ţigări Vikend, să-i dai recepţionerei de pe Litoral, să-ţi repartizeze o cameră mai bună la hotelul sindicatului. Vegeta, formula originală, cu bucătarul bucălat, din aceea cu care tuşa Victoriţa de la Begheiţi ne demonstra cum se face „zupă de pui din carne de porc”, apoi foi de napolitane de umplut cu cremă din bomboane de lapte şi eurocrem la găleată, pentru vacanţa la rudele de prin ţară. Dresuri de baie cu şnur, „leviştrauşi” produşi la Novi Sad, kiki riki, narancs la plic de băut cu paiul (un lux pe-atunci), lichior de la Subotica. Toate încărcate în maşina burduşită de vacanţă ca pentru apocalipsă. Cu benzina era mai greu, dar nu tragic, câtă vreme se făcea octanol la Solventul, cu care mergea orice Dacie cumsecade, îndoi-m-aş că ixcinciurile de azi s-ar fi descurcat aşa. Ce vremuri, Boje moje, ce vacanţe!


Foto (c) fotosen

De la adidaşi de porc, la târtiţă de curcan/ZN

„Ptiu, ajungem iar la adidaşi de porc!”, oftează obidit femeia. E violonistă şi poartă pe braţ o banderolă albă de grevă, pe care scrie „-25%”. Dacă-şi aminteşte ce celebrii adidaşi de porc, înseamnă că a prins vremea lui Ceauşescu şi criza alimentară din anii 80, că n-a uitat cozile la hârtie igienică, cartelele pentru raţiile de pâine, zahăr, ulei şi pentru un boţ de unt cât o nucă, pe care unii îl înghiţeau pe loc, înainte sa ajungă la casă. Şi, desigur, pentru „adidaşii de porc”, copite din care se făceau cotoroage pentru toată familia. Douăzeci de ani i-au trebuit societăţii româneşti să evolueze de la adidaşi de porc la târtiţă de curcan. Nu spun că ăsta e singurul progres al naţiei, ci doar că este cel care mă izbeşte pe mine zi de zi, când stau la semafor pe strada Iosif Vulcan. Acolo, pe zidul unui „ABC nonstop” care e-nchis noaptea, e o tablă care stă scrisă, cu creta, „oferta zilei”. Primul articol, e, de vreo trei luni, „târtiţă de curcan”. Întotdeauna punem sus ce se vinde mai bine, îmi explică vânzătoarea. „Târtiţa de curcan se vinde cel mai bine. E ieftină şi gustoasă, zice, faci din ea şi o supă grasă şi o tocană sau papricaş, merge şi friptă, se topeşte-n gură. Acuma, cu criza, se topeşte şi din raft. Şi să nu credeţi că numa’ românii cumpără, o caută şi ei”. Îmi arată cu sprâncenele de-a lungul străzii înţesate cu palate ţigăneşti, imense, opulente şi oribile. O privesc neîncrezător şi plec. De pe trotuar, văd în curtea unei măgăoaie de marmură o familie aşezată pe scaune înalte cu ornamente aurii, privind la o plasmă uriaşă Campionatul Mondial de Fotbal. Spre stradă răzbate un miros de friptură. Nu pot să bag mâna-n foc că –i de la târtiţe de curcan.

foto : me

Ziua grănicerului, cu cravată de pionier şi aromă de gogoşi/ Zile si nopti

Abia o aşteptam. Era cea mai tare zi din an. 10 Iunie. Nu la cireşe, nu la scăldat, nici pupeze din tei. Ziua grănicerului, aia e! O zi grozavă, în care ne duceau cu bodoanca, un soi de lădoi zdrăngănitor tras de tractor, la Pichet. Soldaţii ne făceau o demonstraţie cu câini –lup şi puşti, gloanţe oarbe şi trasoare luminoase, la care stăteam cu gura căscată şi inima cât un purice. Pe urmă, ne tratau cu gogoşi cu dulceaţă şi, ghiftuiţi, ne cocoţam în foişor să ne uităm cu binoclul în curţile sârbilor de dincolo de graniţă, cu hambarele pline şi combine aliniate. Sau să ne benoclăm la prăvălia din micul sat sârbesc, care avea afară, în faţa vitrinei, banane atârnate, se vedeau bine, acolo au văzut mulţi dintre colegii mei pentru prima dată banane. În acel an însă, Ziua Grănicerului avea să fie cu totul şi cu totul specială: ne făceau pionieri! Nu ne-a forţat nimeni, drept să spun. Nici nu ne-au întrebat. Pur şi simplu, tovarăşul învăţător ne-a anunţat, cu-o zi înainte de marea ceremonie. Aşa că-n ziua de 10 iunie 1978 (sic!) toată clasa a două, încercănată de insomnie şi emoţii, a jurat credinţă patriei cu mâna pe steagul Pichetului de grăniceri şi a intonat cu înflăcărare şi cu gândul la gogoşile care sfârâiau în tigaie, Soarele şi pionierii. Şi habar n-am avut, nici noi, nici bravii soldaţi care ne legau la gât cravatele roşii cu tricolor, că în chiar clipa aceea solemnă treceau graniţa, ascunşi într-o cisternă de lapte blindată, 48 de români visând la Occidentul decadent. Pe care vis am ajuns şi noi, mai toţi pionierii patriei, să-l împărtăşim ceva mai târziu, cam pe-atunci când ne-au chemat la BOB în liceu, să ne ridicăm, fără vreo festivitate, carnetele de utecişti.

Să fie pace şi vată de zahăr!/ zile si nopti

Două erau lucrurile după care ştiam, copii fiind, că vine 1 Iunie. Întâi, concursul. Ne pregăteam pentru el zile-n şir, de când tovarăşa Elena, care preda desenul, ni-l anunţa, iar în frumoasa zi prima din Cireşar (oare mai citeşte cineva romanele lui Constantin Chiriţă, cu aventurile lui Ursu, Tic şi Ionel?), înarmaţi cu guaşe şi pensule cu păr de cal primit de la moş Suba, grăjdarul IAS-ului, ieşeam în „Colţul Pionierului”. Care era doar o curte din spatele şcolii, fără nimic pionieresc în afara de catargul pe care nimeni n-a pus vreodată vreun drapel de pionier, mai puneau şvabii steagul de kirwei, înainte să plece toţi în Deutschland. În rest, în colţul pionierilor doar iarbă şi o bară de lemn orizontală, pe care toate fetiţele se visau Teodora Ungureanu. Acolo era concursul de 1 Iunie, în fiecare an acelaşi: un desen cu tema „copiii lumii vor pace”. Şi desenele erau, fără excepţie, aceleaşi: o sferă aproximativă, adică Pământul, în faţa căruia, atârnaţi ca rufele pe sfoară, copii: câte unul alb, negru, galben, roşu (cu pană de indian neapărat!), uneori şi verde sau violet. Şi pe toată foaia, scris cu majuscule colorate PACE, PEACE, MIR etc. Deasupra, un porumbel alb. Niciodată nu am înţeles cum alegea „juriul” câştigătorii, când toată lumea desena la fel. După „originea sănătoasă”, ne explica tovarăşa Elena: nu ştiam ce înseamnă, dar era o explicaţie suficientă. Şi pe unde mai rămânea loc pe foaie, pictam toţi nişte nori albi, dolofani, pufoşi, jinduind după...al doilea lucru care ne spunea că 1 Iunie. Şi anume că doar atunci şi doar pentru o zi, în centru se deschidea sifoneria, de unde puteai să cumperi sirop de zmeură cu sifon rece şi minunata, incredibila, festiva vată de zahăr. Prăvălia era toată o odaie de 2 m, dar pentru noi, competitorii mânjiţi cu guaşe şi acuarele „Rodica”, făcea cât toate mall-urile şi kidland-urile „occidentului decadent”. Şi, cumva, dintotdeauna mi s-a părut că pacea e ceva dulce, pufos şi lipicios.

Foto (c) fotosen.ro

Despre babe, zgripţuroaice şi traiste pe roţi/ ZN

Mereu m-am întrebat de unde apar babele pe zebră. Ştiţi, bătrânicile acelea cu sacoşe în carouri roşii sau bleumarin, sacoşe pe rotile. Cum apare câte una la fiecare zebră şi se uită temătoare la tine, te scrutează prin parbriz, tu frânezi, ea ezită, pare decisă să mai stea un pic, tu porneşti, ea porneşte, tu frânezi, ea se sperie, se opreşte, pleacă iar, roţile straiţei se poticnesc, ajunge la jumătatea zebrei, şi-aduce aminte că n-a luat mărar, aşa că se întoarce iar pe zebră... Oraşul pare să aibă o sursă inepuizabilă de băbuţe cu sacoşe rotilate, pentru fiecare zebră şi moment al zilei, şi ajung să mă întreb dacă piţipoanca în Q7 sau X5 care claxonează strident o să ajungă tot o bătrânică cu traistă pe zebră. Acum ştiu. Cred că ştiu de unde vin băbuţele cu sacoşe pe rotile. Vin din poveşti cu plăcintă năzdrăvană şi ridichi uriaşe, cu mărar şi făcut piaţa pentru nepoţi. Că mai există şi celelalte poveşti, alea cu zgripţuroaica, băbătia vigilentă care ţipă la tine când parchezi pe strada ei, chiar dacă ea locuieşte trei case mai încolo, chiar dacă tu îi explici că mergi la clinică şi nu e loc de parcare pe Popa Şapcă şi că laşi doar un pic maşina acolo, ea nu vrea să audă şi ţipă. Aşa că după câteva minute, când ieşi de la doctor, nu-ţi mai găseşti maşina pe stradă. Fiindcă baba cloanţa spiritului civic a sunat la poliţie şi ăia ţi-au ridicat-o. Pe urmă mergi cu un taxi la naiba-n praznic, printre bălăriile înspăimântătoare în care ţine adepeul maşinile „confiscate”. Stai în soare, praf şi mizerie, faci coadă într-o clădire jegoasă de beton după oameni care încearcă să „aranjeze” ceva, un tânăr grăsuţ cu blugii căzuţi pe vine, trei surdomuţi, o femeie din Mehedinţi cu o bătrână bolnavă după ea, un şmecher cu box-ul la curea...Toţi cu celularele înfierbântate, mimică şi voci complice. Cam jumătate dintre ei „aranjează ceva” şi pleacă ţanţoşi şi cu maşina şi cu portofelul burduşit. Ceilalţi nu. În cele din urmă plăteşti opt milioane jumate vechi ca să-ţi capeţi maşina, ştiind prea bine că banii ăia n-or să facă nici măcar un deget de parcare nouă în oraşul ciuhandului. Dar măcar, pe banii tăi, afli că da, zgripţuroaica sună zilnic să ridice ăia maşini şi mai e şi pe strada paralelă una, şi pe multe alte străzi câte una. Şi pleci cu maşina din bălării, mai sărac cu 200 de euro, dar cu două preţioase noi reguli: să laşi să treacă băbuţele cumsecade pe zebră şi să te fereşti de băbătiile vigilente fără traiste pe rotile. Ei, da, şi să înjuri mai săftos adepeul şi telporkul mamii lor cine i-o mai vota....

Foto: (c) fotosen.ro

Brocantà cu bacantà si os de Ghana/ zn

Pe fereastra vad Theatre Poeme si restaurantul Bon Cœur. Asta inseamna ca sunt la Bruxelles. N _o spun in ciuda plictiselii voastre, ci cu senzatia de irealitate pe care o dau simturile bombardate cu o supradoza de realitate umeda, coroziva, halucinanta . Mereu mi s-a parut Brusselul un soi de Turn Babel al etnicitatii afisate spectaculos, nu pentru ca alte orase occidentale n-ar avea aceeasi eterogenitate umana, nu pentru ca n-ai intalni negri, arabi, chinezi sau indieni laolalta, dar aici , in inima jilava, ploioasa, a micutei Belgii fiecare isi poarta, in acest melanj etnic multicolor, identitatea comunitara . Iar maxima expresia a acestui pestrit tablou de culoare e, fara doar si poate, ¨brocanta¨. Ma-nvart in ea ca Alice in tara Rutabaga a –boabelor-de-naut –colorate. Africani musculosi in ¨rochii¨ largi portocalii si verzi peste blugi de firma , flamanzi blonzi si aroganti cu femeile lor spalacite si autoritare, indieni cu tunici de matase aurii brodate cu dragoni, mulatre superbe pline de piercinguri, arabi cu izmene si camasi foarte albe, o negresa cu parul portocaliu electrizand privirile din jur, evrei cu palarii negre si zulufi…Si printre toti, munti de lucruri vechi si noi provenind din lumile tuturor acestora, obiecte cu atit mai pitoresti – deci mai vandabile- cu cit provin din cultura celuilalt . La coltul talciocului doi tigani cinta la tambal kalinka, ma fulgera o senzatie de neverosimil vazind la fiecare colt alt tambal si alt tigan, clonati parca . Talciocul, ca talciocul, desigur: mii de gioarse bune de aruncat, printe ele piese superbe de mobila veche, sabii ruginite, portelanuri flamande pictate sa juri ca –s sasesti, tigai si ceainice si linguri coclite, sulite primitive, poze vechi cu bunicii cine stie cui, stalpi de lemn sculptat din care se profileaza femei gravide, fetisuri, papusi, amulete si bucati de foste obiecte pe care abia le ghicesti . Si, ca la ocsko in Mehala, negocierea e mama intelepciunii. Ma opresc la tarabele de arta africana si vanzatorii cu piele frumoasa precum ciocolata amara cer preturi nerusinate pentru obiecte invechite cu mult talent . Dai sa pleci, vin dupa tine cu zambete de fildes si striga cu accent exagerat madame, madame, spuneti un pret, sunt aici pentru dumneavoastra, obiectele , afli , provin toate din Ghana si brocanzii iti suiera pe loc povesti despre ele, cu infricosatoare ritualuri barbare si practici magice scoasa fix din sanul umanitatii sau din burta imaginatiei vanzatorului. Ma opresc la un obiect bizar in care lemnul innegrit se invecineaza cu os de animal mare si metal batut manual si nimeresc …cel mai atipic comersant african. Asezat in sezlong ma ignora, ocupat sa citeasca : ma uit la coperta si vad ca e Ionesco, Cantareata cheala. Ridic obiectul de jos, ar putea fi un idol sau o masca, intreb la ce foloseste, habar n –am, raspunde, banuiesc c-o sa-l puneti in casa sa se minuneze cine intra , zice, zambind vag. Incerc sa scot de la el o poveste despre obiectele de vanzare, cele mai frumoase povesti s-au scris deja, imi raspunde, cele nescrise au ramas in Ghana, le-am uitat toti. Abia cand spun ceva despre Eugen Ionesco se invioreaza si are chef de vorba, brusc nu mai tine la pret, vrea sa vorbim despre ¨absurd sau nu¨, iau idolul african si plec, nu mai stau de povesti pentru ca, nu-i asa , cele mai frumoase povesti s-au scris deja, cele mai bune articole s-au publicat deja , ma bucur doar sa ma plimb prin tabloul bruxellez cu idolul meu ghanez pentru care iti multumesc frumos, domnule Eugene Ionesco.
foto: (c) fotosen.ro

Băietu’ sau Cui i-e frică de un biet Iepuraş?/zn

Imposibil să fie vorba doar despre ouăle roşii. Sau roşii, verzi, oranj şi mov, boite cu vopseluri de la Alimentara, cu sclipici, şibebilduri şi modele, care răsar misterios în tufele cu narcise galbene şi leuştean, iar în variantă proletar-urbană printre ghivecele cu muşcate din balcon. Nici doar despre mielul trist, adus din Noua Zeelandă cu etichetă bio la supermarket, pe care îl cumperi că îţi permiţi, ce pana mea. Sau despre invazia de iepuraşi pufoşi, kitschoşi, gălăgioşi, care au invadat vitrinele, ecranele, visele, sinonimi cu promoţii, negoţ, marketing, advertising pascal. Probabil nici despre fiorul mistic, care loveşte ca o pandemie şi ţine mai puţin decât un guturai. Şi în orice caz nu poate fi vorba doar despre chiolhăneala pantagruelică, indigestă. N-aş şti să spun despre ce e vorba pe lângă şi peste toate astea, dar cred că PAŞTELE E POVESTE. Pentru fiecare, altă poveste, pesemne. Cu mirarea –copil la gustul acrişor al pâinii cu vin primite dimineaţa, pe stomacul gol. Cu emoţia tremurată, atârnată de ciorapul de nailon în care o frunză de pătrunjel sărută pudic, tremurat, un ou vopsit în foi de ceapă. Poveste din vacanţa de primăvară, cu miros de iarbă şi lapte lăsat de ciurdă la prima ieşire pe izlaz din an. Despre vaca maicii domnului ieşind la soare, despre bunici, arome şi lucruri mici. Povestea mea, dacă e să aleg una singură, despre Băietu’ ar fi, fără-ndoială. Un miel pe care nevasta ciobanului voia să-l arunce, să moară pe brazda cu urme de zăpadă încă, fiindcă fătase oaia gemeni şi „n-avea putere cu doi”. Nici o secundă nu mi-a trebuit să decid şi l-am cerut. „Adu-i-l pe băietu’ cela, da’ are să hie bataii de cap cu dânsu’”, i-a zis femeia ciobanului. Băietu’ i-a rămas numele. Umbla după ai casei ca un căţel ,şi prin casă, şi la stradă. A adormit lipit de sobă şi şi-a ars blana cu un semn de lună cafenie. La început bea lapte cu griş din biberon, apoi a trecut la chestii serioase, inclusiv cartofi fierţi şi cozonac. Au trecut aşa câţiva ani, a fentat Băietu’ câteva ediţii (macabre pentru semenii săi) de Paşte şi se cădea găsită o soluţie de urgenţă. În cazul său, însurătoarea fu salvarea. Însoţit în alai de toată familia, Băietu’ hrănit cu griş şi cozonac s–a făcut berbece peste ditamai turmă în saivan. Avea deja coarne şi îşi păzea cu ele obştea de Iepuraşul de Paşte. Care în bestiarul berbecesc e un fel de domnul cu coasa.

(c) fotosen.ro

Păcăleala cu şosete se cheamă şotie. Aia măritată, ţeapă./ ZN

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când vine vorba de păcăleli simt cum mă bălăngăn revoltată între furie, frică şi lehamite. Soră bună cu gluma-de- prost-gust şi vecină cu fraiereala, păcăleala pare să prolifereze în ţara mea ca într-un horror fiction în care nu te mai dumireşti ce forme iau invadatorii. Copii fiind, păcăleala cu cea mai mare notorietate şi circulaţie era aceea cu „vezi că ţi s-a dezlegat şiretul!”. Chiar şi atunci, încrâncenarea pe care o arătau prichindeii în a-şi lungi lista de victime era ceva de speriat. Astăzi, dacă primeşti un astfel de avertisment, el se traduce prin „ai grija la buzunare când te-apleci să-ţi legi şiretul”. Când era mică, păcăleala se chema şotie. Crescută mare şi unsă cu toate alifiile, păcăleala tinde şi ea spre un ideal: orice păcăleală cu niţică ambiţie ţinteşte să devină, prin măritiş, ţeapă. Nu m-aş încumeta să enunţ - ori să denunţ !- aici indexul românesc al ţepelor. Întâi, pentru că şirul ar fi nesfârşit, material pentru o enciclopedie serioasă. Apoi, pentru că n-aş şti cu ce să încep: cu sentimentul că ai fost păcălit la alegeri, indiferent că au „ieşit” cei pe i-ai votat sau ceilalţi? Cu farsele periculoase numite măsuri anticriză, reformă sanitară sau independenţa justiţiei? Cu înşelăciunile din comerţ, unde orice gucci a crescut în umbra marelui zid chinezesc? Cu marketingul şi reclamele mincinoase, cântarele din pieţe, cremele care te întineresc peste noapte, pilulele cu care slăbeşti îndopându-te cu dulciuri, genele false, unghiile cu gel, vedetele play-back? Cu şotiile cu pretenţii de artă? Sau, poate, cu păcălitul de fiecare zi al şefului, al angajaţilor, al plătitorilor de impozite, cu mimatul muncii şi imitatul romantismului...Ziua de 1 aprilie ar putea fi, în spirit, Ziua Naţională a românilor Pentru că ea e în fiecare zi, ca-n reclama cu „nicio masă fără peşte”. În ce mă priveşte, cea mai mare păcăleală a fost...Sau n-a fost. Încă.


Foto (c) fotosen.ro

Zucker pe cărai…

E o poveste frumoasă asta cu multietnicitatea şi multiculturalitatea Banatului. Sună bine şi ne face pe „noi, bănăţenii” să ne simţim speciali, mai deştepţi şi mai luminaţi decât „ceilalţi”. Or, aici avem deja o contradicţie cu....toleranţa, nu? Şi totuşi, sună grozav, aşa că au tras toţi de ea pân-a ajuns motolită şi rărită ca o cârpă de şters cinierele, însă la sărbători o apretăm şi o facem drapel.

Moş Geoarge stătea pe banca din faţa ceapeului toată ziulica. Era măcelar acolo şi, cum Ceauşescu nu-i mai lăsa pe români să taie vite, moşul îşi făcea veacul „pră socac, la givan”. Adică pe stradă, la poveşti. Nimeni nu scăpa neabordat, bărbat, femeie, copil sau leat de-al lui, şi moş Geoarge, căruia i se zicea „a lu’ Limbă”, era mândru că putea vorbi cu fiecare pe limba lui: nemţeşte, ungureşte, sârbeşte, româneşte, ţigăneşte. Multilingvi erau mulţi moşi din sat, dar el, mai limbut şi mai hâtru decât toţi, era ca o efigie ...multiculturală a locului. I se dusese buhul până la Timişoara şi moşul primea delegaţiile oficiale cu un zâmbet larg şi, dintr-o suflare, „criscotdobărdanionapotvremeabuna”.


La noi la grădiniţă era bine şi pace. Mă rog, mai ales bine. Copiii de români strigau după noi, şvabii, „neamţ, neamţ, cotofleanţ”. Nu exista jignire mai mare decât aia cu cotofleanţ pe lume. Cotofleanţul era în general un copil dolofan, pistruiat, cu ochi albaştri şi cu tendinţa de a spune „t” în loc de „d”. „Toamna etucatoare” se făcea că nu-i aude pe delatori nici măcar atunci când ieşeam frumos încolonaţi şi disciplinaţi în curte şi ei strigau „ein, zwei, drei, zucker pe cărai”. Cotoflenţii ripostau vehement, zbierând din spatele tufelor de măceşe „român cu cur de fân” . În general, soarta răzbelului o decideau copiii unguri: ei treceau întotdeauna, absolut întotdeauna, în tabăra care părea cea mai puternică în ziua cu pricina (adică unde erau mai mulţi combatanţi) şi se găseau, de fiecare dată, în alianţa victorioasă, „Ungur, pungur, ţeapa-n cur”, le strigau perdanţii, oricare-ar fi ei. Sârbii, „caii verzi” ai comunităţii paşnice şi multietnice, nu se băgau în conflagraţii. Se jucau doar între ei, de-a cine face pipi mai sus pe nuc, şi strigau „jiveli!”. Era bine, vesel şi eram, evident, fericiţi. Şi prieteni. Ţiganii nu aveau nici porecle, nici strigături, nici rol în război. Pur şi simplu pentru că ei nu veneau la grădiniţă. Erau liberi. Şi uneori, în secret, îi invidiam.

În sala de mese, eram puşi pe două rânduri: grupa germană (cu întăriri) şi grupa română. Noi, nemţii, trebuia să mâncăm frumos, disciplinat. Eventual să ducem toţi lingurile la gură deodată. Şi să nu sorbim. Era verboten, interzis, să vorbim, să ne jucăm sau să ripostăm. Pentru că românii aruncau cu cocoloaşe de pâine în noi. Sau în farfurii, s-o încasăm că suntem stropiţi cu ciorbă pe sarafane. Ne ceream pe rând la baie şi le mânjeam cu magiun dulapurile. Era foarte haios, până când venea Ordinea Supremă. Tanti Balogh. Fiinţa care ne solidariza instantaneu, în teroare. Care ne făcea să îngheţe sângele în vine. Era cât uşa. Ba cât planeta. Cât silozul de la IAS. Avea numărul 48 la picior şi, când ridica şlapul deasupra capetelor noastre, se făcea instantaneu noapte, jur. Atunci redeveneam cu toţii „fraţi de-un sânge”, solidari sub dictatura feroce. Mergeam spre dormitoare strânşi unii-n alţii ca puii de curcă, ţinând de mână un coleg de disidenţă, indiferent din ce tabără etnică. „Dacă nu sunteţi cuminţi, vă spânzur de nuc când dormiţi”, glumea tanti B. Eram cuminţi, eram solidari, dormeam cu schimbul câte cinci minute, să-i păzim pe ceilalţi. Până la urmă, somnul şi copilăria biruiau şi cădeam toropiţi. Iar când ne trezeam, ieşeam la joacă –n curte şi multietnicitatea bănăţeană se declanşa spontan, ca ploile de vară: neamţ, neamţ, cotofleanţ....Şi aşa am crescut mari, deştepţi, toleranţi şi multiculturali.

ZN 2009
Foto: (c)fotosen.ro

Caravanseraiul cu baluştri. •Sau maneaua mătăsarilor cu „apa trece, palatele...rămâne”

Trec zilnic, în drum spre casa-mi, prin dreptul caselor, pardon, palatelor lor şi de-o vreme mă întreb, mai des decât s-ar cuveni, cum trăiesc ei în măgăoaiele alea. Mă întreb dacă uşile alea înalte ca la catedrale şi sculptate până –n carii nu-i fac să se simtă mici, neînsemnaţi, dacă marmura nu le trage rece prin tălpi, dacă baluştrii şi atâta auriu nu le provoacă vertijuri şi tot excesul pseudobaroc grotesc nu le căşună probleme cu tensiunea, presiunea, facultăţile olfactive, orientarea în spaţiu sau depresii maniacale. Poate că nu se cade să mă-ntreb asta, la fel cum nici organele în drept nu par curioase din ce bani s-au ridicat toate palatele astea-n burg, câtă vreme o covârşitoare majoritate a castelanilor se declară liberă de muncă, lipsită de venituri şi neposesoare de lampa lui Alladin din care să răsară peste noapte Taj –Mahaluri. Cum nici alţii nu se întreabă cine sunt arhitecţii care au proiectat pălătoacele alea, dacă nu cumva au fost făcute aidoma după cărţile de tarot. Însă oricât aş încerca să-mi stăpânesc neruşinata iscodire, nu pot să nu mă întreb, văzându-i, ce colţ din palatul rece, imens şi pestriţ, le dă sentimentul de acasă. Mătăsarii copilăriei mele erau ţigani ungureşti, cu pielea aurie, păr aproape blond şi ochi adesea albaştri, pricepuţi la făcut coviltire, alambicuri şi la reparat roţi de bâlci. Castelanii de pe strada Mătăsarilor, vecinii mei, carevasăzică, sunt oameni oacheşi, cu roţi de merţane şi coviltire decapotabile. Seara văd ţigănci tinere, zvelte, cu părul lung întins cu grimperul, plimbându-se cu braţele după talie şi prefăcându-se că ignoră claxoanele admiratorilor din trafic. Din tufele de gard viu ţâşneşte, de-a prinsa, liotă de copii. Bărbaţi burtoşi, cu maiouri ridicate şi ghiuluri ca prunele şi femei bătrâne cu poale largi stau la stradă şi-şi fac vânt cu ofertele de la supermarket. Prin poarta forjată şi larg deschisă văd în curtea palatului o coşmelie bătrânească gata să se dărâme, dar cu termopane încă înfoliate: mă întreb ce sau pe cine ţin acolo. Ştiu poveştile despre cum stau toţi într-o singură cameră şi că restul le-ar ţine de fală. Nu le cred de când un bulibaşă local, acum răposat, m-a poftit să trec pragul „căşii” lui, unul dintre primele palate apărute în vremea lui Oancea. „Hai, doamnă, să-ţi arăt cât îi dă tută muierea mea, ş-am dus-o şi la Versail’!”. Şi m-a dus să-mi arate baia palatului, dotată cu jacuzzi când hidromasajul ţinea încă de domeniul dezvăluirilor din rezidenţele Ceauşeştilor. Şi-acolo, în cada cu toate jocurile de lumini aprinse, erau puse, în glastre aurii, flori naturale şi flori de mătase şi de plastic, pe care femeia le uda cu „ţâşnitorile” de jacuzzi. Păi, şi de ce ţineţi orga de lumini aprinsă ca la discotecă, îl întreb, amuzată de reacţia amabila a gazdei. „A, păi ş-o angajat un chinez, din ăla expert la fengşui şi cică îs mai fericite plantele cu lumini”, mă lămureşte, râzând cu poftă. De atunci, n-am mai fost poftită la palat, la niciunul, căci, ce-i drept, nici nu ma cunosc cu vreunul de-aşa....rang imobiliar. Până acum câteva zile când, spre casă rulând, m-am trezit cu strada Mătăsarilor blocată de mercedesuri şi xscinciuri şi, prinsă-n busculadă, am auzit în boxele hyperpower un predicator evanghelist anunţând cu aplomb şi voce plângăreaţă, împărăţia celor umili, săraci şi drepţi. Lume, ca la Înviere în curtea palatului cu turle şi surle. Amabil, un rom -dirijor de circulaţie m-a abordat: doamnă, dacă nu vi-s grăbită, să staţi la înălţarea noastră, e gratis şi vedeţi cum predică! N-am mers la înălţare, nu prea îs curioasă cum se-nalţă locatarii palatelor ţigăneşti. Mai degrabă aş vrea să ştiu cum se adună la cină, ce lucruri mici îi bucură, dacă au nostalgii de şatră şi dacă sunt, în vreun fel conştient, fericiţi, acum că din spiritul lor nomad a rămas o siglă –n trei raze şi, pentru cei mai mulţi dintre noi, ceilalţi, refrenul cu ţigănie rai, rai care erai, caravanserai, focardea!


zile si nopti, septembrie 2009
foto (c) www.fotosen.ro

Femeile hallmark. Dragostea trece prin burtică

Dintre toate locurile din România de astăzi în care nu ţi-ai dori să te afli, precum puşcărie, ghişeul de impozite, şoselele patriei, WC-ul de la Gara de Nord sau gura zăvorencei, titlul de cel mai detestabil, perfid, eviscerant, revine, de drept, sălii de aşteptare la ginecolog. La orice cabinet de ginecologie, presupun. Dacă în anii nouăzeci anticamerele primelor cabinete erau pline de fetişcane şi femei venite la chiuretat, astăzi, geografia acestor spaţii (ca şi estetica lor) s-a schimbat radical. Există în aceste locuri o segregare clară, netă, rece, între „cele care au reuşit şi cele care nu au reuşit şi speră”. Sau disperă. Le felicită pe învingătoare abia reprimându-şi invidia şi curiozitatea aceea nepotrivită care s-ar traduce prin cuvintele „ce are ea si eu nu?”. Se ridică să le ofere scaunele la care, acolo, eu dreptul doar ele, cele în starea cu pricina. Care, cu sentimentul generos al învingătorului, le încurajează condescendent şi neconvingator: lasă, o să reuşeşti şi tu, domnul doctor face minuni. Apoi se întorc, cu o graţie greoaie, la subiectele lor serioase: cezariană sau „expulzare”, salon privat, epidurală. Linia de demarcaţie e groasă, dură, crudă. Celelalte se uită în jur şi încearca să se agaţe de ceva: pe pereţi, printre postere după Klimt, reclame la tratamente de fertilizare şi la bănci de placentă, advertising cu gravide fericite, zâmbitoare şi coafate şi poze cu bebeluşi reali, realizări măreţe ale cabinetului. Pe măsuţe reviste cu supermame despre superbebe. În baie, un tampon ruşinat, act marţial al eşecului. Recepţionista ia telecomanda şi mută de la emisiunea cu mâncare a puştiului englez. E, probabil, o măsură de protecţie suplimentara a zonei demarcate, care ar putea pofti. „Femei care contează”, spune zilele astea o reclamă hallmark. Pe ecran, Sinead cântă „nothing compares, nothin compares 2 uuuuuu”. România nu are niciun program naţional vizând fertilitatea.

Ceai de tei pe banii mei (ZN aprilie 2007)

„Un copac cu flooori” lălăie în fundal Ştefan Hruşcă, în vreme ce, pe mijlocul ecranului, un prefect din nu ştiu ce judeţ „planta” fălos un pom într-un parc în care, desigur, nici urmă de cerşetor hodinind pe bănci, de „nunţi” căţăleşti , nici picioruş de pervers iţindu-se din tufişuri să-şi arate părţile ruşinoase fetelor aşijderea…Carevasăzică, prefectul - costum, cravată, pe mână rolexu’ -un bărbat ...bun de stat, adică funcţionar apolitic. Pomul - tei, desigur, românul s-a născut emin sau escu, orice prefect poartă în raniţă un baston de poet. O doamnă în taior, cu „tunsoare mireille mathieu”, gen „şefă de cabinet”, ţine pomul de tulpină şi hârleţul de coadă. Hârleţul/arşeul nou-nouţ, n-a văzut vreodată pământ, cum nici prefectul n-a văzut pesemne cazma în viaţa sa. Groapa gata săpată, nici un fir de praf nu tulbură luciul papucului oficial. Prefectul zâmbeşte larg şi
se mişcă lent, totul se întâmplă ca într-o secvenţă de film redată cu încetinitorul – cum de ce? – ca să „filmeze presa”, flashuri, blitzuri, camere de filmat, toţi se îmbulzesc, sub picioarele lor răzoare întregi de flori de nu-mă-uita şi părăluţe dispar strivite, vreo trei pomişori firavi îşi dau şi ei obştescul sfârşit pe altarul libertăţii cuvântului. Prefectul zâmbeşte îngăduitor, nu vă îmbulziţi le zice, repetăm dacă e nevoie, să „Paşte-ţi” bine, le urează, întinde încet o mână spre tei, văleu, e mâna care trebuia s-apuce hârleţul, nu-i nimic, repetăm, „mireille mathieu” continuă să susţină, ca răstignită, pomul şi unealta, de piciorul ei se sprijină stropitoarea, până ce şeful termină şedinţa foto. Mă plictisesc şi schimb canalul, nu înainte să văd că teiul are vârful tăiat ca să nu fie mai înalt decât cel mai înalt funcţionar al judeţului, păcat, teii cu capul tăiat nu se prind. Şi ce dacă schimb canalul, şi pe celelalte posturi se sădesc pomişori, doar prefectul e altul, mereu altul, ziariştii şi „mireille mathieu” par aceiaşi, doar par. A doua zi le văd poza în ziar, prefectul zâmbind, cucoana cu pom, târnăcopul nou-nouţ, tablou bucolic, mor de plictis. Se mai schimbă în week-end peisajul, însăşi ministra Sulfina pune pomişor, tei, desigur, vânzare bună la târnăcoape săptămâna asta. A doua zi aflu că s-a Sulfina s-a …korodit, nu mai e ministră, vai, n-o să mai vină la Timişoara, cine o să ude teiul ei? Mi-aduc aminte că `nainte de tei era moda cu botezatul bebeluşilor de la orfelinat, orice VIP năşea la micul dejun, botezurile erau sfinţite de un sobor de presari, cu asta, basta. Ţara are nevoie de pomi, târnăcoape şi ştiri proaspete. M-am întristat, după două zile m-am înveselit tot la telejurnal: un om fără rolex se făcuse frate cu teiul prefectului, nu cel de anul acesta, ci din anţărţ, îl răsădise în faţa casei lui, era verde, vesel şi văruit, „păi era prăpădit de la gazele de eşapament, l-au scos şi l-au aruncat, nu l-am furat, l-am „adoptat”, zice râzând, râd şi eu , nădăjduind că noul ministru al mediului o să ceară dregătorilor să pună câte un hectar, că nu mai vedem pădurea de-atâţia pomi…corecţi politic.

Ceai de tei pe banii mei (ZN aprilie 2007)

„Un copac cu flooori” lălăie în fundal Ştefan Hruşcă, în vreme ce, pe mijlocul ecranului, un prefect din nu ştiu ce judeţ „planta” fălos un pom într-un parc în care, desigur, nici urmă de cerşetor hodinind pe bănci, de „nunţi” căţăleşti , nici picioruş de pervers iţindu-se din tufişuri să-şi arate părţile ruşinoase fetelor aşijderea…Carevasăzică, prefectul - costum, cravată, pe mână rolexu’ -un bărbat ...bun de stat, adică funcţionar apolitic. Pomul - tei, desigur, românul s-a născut emin sau escu, orice prefect poartă în raniţă un baston de poet. O doamnă în taior, cu „tunsoare mireille mathieu”, gen „şefă de cabinet”, ţine pomul de tulpină şi hârleţul de coadă. Hârleţul/arşeul nou-nouţ, n-a văzut vreodată pământ, cum nici prefectul n-a văzut pesemne cazma în viaţa sa. Groapa gata săpată, nici un fir de praf nu tulbură luciul papucului oficial. Prefectul zâmbeşte larg şi
se mişcă lent, totul se întâmplă ca într-o secvenţă de film redată cu încetinitorul – cum de ce? – ca să „filmeze presa”, flashuri, blitzuri, camere de filmat, toţi se îmbulzesc, sub picioarele lor răzoare întregi de flori de nu-mă-uita şi părăluţe dispar strivite, vreo trei pomişori firavi îşi dau şi ei obştescul sfârşit pe altarul libertăţii cuvântului. Prefectul zâmbeşte îngăduitor, nu vă îmbulziţi le zice, repetăm dacă e nevoie, să „Paşte-ţi” bine, le urează, întinde încet o mână spre tei, văleu, e mâna care trebuia s-apuce hârleţul, nu-i nimic, repetăm, „mireille mathieu” continuă să susţină, ca răstignită, pomul şi unealta, de piciorul ei se sprijină stropitoarea, până ce şeful termină şedinţa foto. Mă plictisesc şi schimb canalul, nu înainte să văd că teiul are vârful tăiat ca să nu fie mai înalt decât cel mai înalt funcţionar al judeţului, păcat, teii cu capul tăiat nu se prind. Şi ce dacă schimb canalul, şi pe celelalte posturi se sădesc pomişori, doar prefectul e altul, mereu altul, ziariştii şi „mireille mathieu” par aceiaşi, doar par. A doua zi le văd poza în ziar, prefectul zâmbind, cucoana cu pom, târnăcopul nou-nouţ, tablou bucolic, mor de plictis. Se mai schimbă în week-end peisajul, însăşi ministra Sulfina pune pomişor, tei, desigur, vânzare bună la târnăcoape săptămâna asta. A doua zi aflu că s-a Sulfina s-a …korodit, nu mai e ministră, vai, n-o să mai vină la Timişoara, cine o să ude teiul ei? Mi-aduc aminte că `nainte de tei era moda cu botezatul bebeluşilor de la orfelinat, orice VIP năşea la micul dejun, botezurile erau sfinţite de un sobor de presari, cu asta, basta. Ţara are nevoie de pomi, târnăcoape şi ştiri proaspete. M-am întristat, după două zile m-am înveselit tot la telejurnal: un om fără rolex se făcuse frate cu teiul prefectului, nu cel de anul acesta, ci din anţărţ, îl răsădise în faţa casei lui, era verde, vesel şi văruit, „păi era prăpădit de la gazele de eşapament, l-au scos şi l-au aruncat, nu l-am furat, l-am „adoptat”, zice râzând, râd şi eu , nădăjduind că noul ministru al mediului o să ceară dregătorilor să pună câte un hectar, că nu mai vedem pădurea de-atâţia pomi…corecţi politic.

Coşniţa cu mărţişaguri

Stă pitită, cuminte, prăfuită, într-un ungher al casei. Un locşor nu prea umblat, din fiecare casă. Aşteaptă răbdurie să dea frunza urzicii. Nu ghiocelul, fiindcă şmecherul ăla mic s-a obişnuit să apară din ianuarie, să se bucure mai multă vreme de atenţie. Aşteaptă deci urzica, fiindcă, nu-i aşa, „primăvara-i mama noastră, cresc urzicile pe coastă, urzica-i mâncare nouă, o mâncă domnii, cu ouă” (sic!). Şi pentru că atunci e vremea ei, a celei cuminţi, pitite, părăsite: cutia cu mărţişoare. O cutie de carton, din ce în ce mai grasă, mai lăbărţată, cu vremea. Sau doar o pungă de nailon, în cazul că soarta i-a fost vitregă. Oricum, singurul cămin de care au parte generaţiile succesive de mărţişoare. Căci ce să faci cu el, după ce trece ziua lui şi se duc babele şi zilele moşilor? Să-l porţi, nu se mai face. Să-l arunci la ghenă ca pe bradul de Crăciun, nu te-nduri. Să-l mănânci ca pe oul de Paşti, nu poţi. Aşa că stau laolaltă, în cutia cu mărţişoare, coşarul cu scăriţa aurie şi cu (niciodată nu am înţeles de ce!) joben, potcoava şi trifoiul cu verdele cojit, inimioara străpunsă de săgeată, pisicuţa de sticlă neagră, zambiluţa cu pietricele parţial sărite. Simple, naive, vesele producţii de masă ale cooperativei socialiste. În stratul următor se aşează, cu emfază, fondul plastic, manufactura, „unicatele”: pene în degrade, flori presate, sticluţe cu nisip şi mărgele, animăluţe din piele cu inscripţii în engleză. Următorul val, cel postrevoluţionar: mărţişoare politice, ecologice, mistice sau erotice, din ce în ce mai multe kitschoşenii, din ce în ce mai puţină poezie. Printre ele, uneori, o regină a balului: un crystal, un bob de argint, o crenguţă simplă de salcie. Şi cutia, din ce în ce mai plină. Se încâlcesc şnururile, se amestecă amintirile, vremile, ideologiile. Şi de câte ori te muţi, zugrăveşti sau faci curăţenie generală, te împiedici de ea şi –ţi vine s-o laşi de izbelişte. N-o arunci, totuşi, pentru că e acolo şi mărţişorul de la primul El, şi cel făcut de ăla micu la grădi’ şi petalele lipite de clasa a şaptea, cea mai bună promoţie, şi piticul de la Vasilică, şi….îţi vine să strigi gata, ajunge, e plină cutia, nu mai încap nici mărţişoare, nici amintiri, oricum nu am ce să fac cu voi, zdrăngănele inutile şi ridicole. Dar apoi vin urzicile, şi 1 martie, şi toate poezioarele alea stupide şi articolele optimist-tâmpiţele şi tarabele colorate şi….zău că-mi vine să-mi las baltă toate interesele!


Foto © fotosen.ro

Aglaia

Aglaia. Aşa o cheamă. Aş vrea să-i scriu numele Aglaja, ca la Veteranyi şi dac-aş fi inventat-o eu, aşa i-aş fi zis, probabil. Da n-am inventat-o, ea e de-adevăratelea, ca şi Salcă şi ca şi Livezile. O cheamă Aglaia Paure. Aşa o cheamă. E oarecum scundoacă şi mie mi se pare că are picioarele strâmbe. Dar e, cum să zic, ţâfroşă şi chiştulată tot timpul, cum se zice la Livezile. Adică pedantă. Cochetă.

Când eram mică, mergeam seara după la lapte la ea. Strigam tare „tanti Aglaaaaaaaaaaaaia“ şi se auzea până la noi acasă şi ai mei râdeau. Io nu ştiam faza cu papagalul. Dacă nu răspundea, intram în curte, pe urmă în Casa mică, luam sticla cu lapte care era pregătită şi o lăsam pe cea goală. Sticla. Câteodată găseam plăcinte sau colăcei şi mâncam cuminte, beam lapte şi pe urmă plecam. Că Aglaia era tare curată, pahar era şi Casa mică, aia care de obicei la ţărani nu-i prea curată.

Ştiam că n-am voie să merg la Casa mare a lui Aglaia. Adică să-mi bag nasul. Şi nu mergeam. Doar că o dată nu era pusă sticla cu lapte şi m-am dus s-o caut. Pe Aglaia, nu sticla. Am găsit-o. În Casa mare. Cu nenea Moisă. Dar nu asta m-a uimit. Altceva m-a făcut paf: furoul. Nu mai văzusem niciodată furou. Nici pe nenea Moisă în izmene nu-l mai văzusem, dar…furoul era cu dantele. Iar eu, deşi încă nu ştiam, eram femeie. Dar şi mai tare m-a uimit corsetul: era la uscat, pe sârmă. Chiar că nu mai văzusem corset decât în filme. Iar tanti Aglaia era, cred, singura ţărancă din România care purta corset să-şi subţieze talia.
Aglaia e măritată. Întotdeauna, adică în tot timpul vieţii mele, a fost măritată. Nu cu Moisă. Cu Lae. Laica Paure. Care e mic, gros şi, la bătrâneţe, şchiop. Dar e blajin. Numai bun pentru Aglaia.

Aglaiei i-a plăcut mereu să trăiască bine. Şi ştia o singură cale pentru asta. Daţ pe aia o ştia bine. La fermă, şi-aduce Oma mea aminte, la scuturat ovăzul, era cald ca-n iad în poduri şi-un praf ucigător, erau treizeci de femei care-şi smulgeau hainele să se scarpine de la praf, dar ovăzul trebuia scuturat. Pe una singură dintre toate o trimitea Luţu Boşcu , şeful de fermă, jos, la birou „să facă rânduiala“. Da, dragă, pe Aglaia. La sfârşit, seara, venea roşie în bodoanga cu care se-ntorceau în sat şi le-mbuna pe muieri cu bomboane mentolate. Oma mea tot n-a uitat.

Pe urmă, când era Iacob Lechtenberger, un neamţ voinic şi cam fanfaron, şef la Atelierul mecanic, l-a angajat şi pe Lae acolo, la atelier. Toată ziua şedea Lae la soare, dar seara, pe la 6-7, ca un făcut tot lui îi venea revizia la combine. Şi trebuia s-o facă. Până când colegii, ai dracului, l-au tot îmboldit să meargă acasă s-o prindă pe Aglaia cu Iacob. Ca să scape de gura lor, mergea. Dar nu intra. Se plimba pe la stradă până ieşea Iacob. Pe urmă zicea la lucru: am fost, era acolo neamţu’, da’ vorbeau, nu făceau altceva. Şi „las’ că-i bine“: asta-i, aşa, înţelepciunea supremă la L. Până la urmă, între imboldurile colegilor să meargă s-o prindă şi intuiţia lui că asta n-ar fi prea bine, Lae a ales calea de mijloc: aia care-l tot ducea în vizită la vecina de lângă casă, Floare a lui Marcheşi.

Au fost şi alţii, dar iubirea vieţii lu Aglaia tot Moisă o fost. Aşa cred eu. Aşa m-am gândit când am văzut-o trecând cu laptele la lăptărie pe Aglaia sâmbătă.

Moisă alu Şpan. Cantor la biserică. Însurat cu Florica. Muiere din aia afurisită, care face reguli pentru toţi, îşi chinuie bărbatul, nora, vecinii, dar respectă, cum să zic, „legităţile morale“ ale comunităţii. Duminica, la biserică, Moisă cântă cel mai tare, fălos ca un cocoş. Când e parastas, tot el e „maestru de ceremonie“. Chiştulată, aranjată, Aglaia îşi sumeţeşte ţâţele şi-şi aranjează…cucernică poalele. Pe Moise îl trec toate apele şi dă falseturi măgăreşti. Când îi scapă un ochi la ea, la Aglaia, atunci Florică strigă ascuţit, afirmându-şi proprietatea: Moisă, peşchirele! (prosoapele, adică). Moisă, răpielţu! (chibritul) Moisă, lumânările! Ascuţit, afurisit, ca o nevastă adevărată. Şi el se execută, cu fălcile strânse. Dar Aglaia zâmbeşte şi-şi îndeasă agale batista în decolteul generos: acolo o s-o găsească Moisă deseară. Batista, bre!

Alu Şpan îs bogaţi. Aglaia…cochetă. Aşa că-ntr-o zi, Moisă o luat de la Puşa, tiganca, un lănţişor de aur…cu monogramă: A. I-a dat jumătate de bani şi a rămas să dea jumătate la leafă. Dar o uitat sau nu ştiu ce s-o-ntâmplat. Şi Puşa s-o dus acasă la el, să ceară banii. A dat de Florica şi s-a plâns. Florica i-a dat banii. Şi-a tăcut acră. Până duminică, la biserică. Sigur că Aglaia avea lănţişor la gât. La începutul slujbei. La sfârşit, nu. Pe Moisă, Florica l-a trimes să ia nişte tămâie pentru acasă. Pe urmă s-a dus la Aglaia, ea, Florica, mai înaltă cu un cap jumătate. I-a smuls lănţişorul şi i-a zis: l-am plătit, e-al meu. Dar nu cred că vorbea despre aur. Sau nu doar. A-mpins-o şi-a plecat.
Roşie, Aglaia s-a ridicat de jos, ajutată de Lae. A plecat acasă şi s-a apucat de treabă. Pe urmă a zis, lu’ mami i-a zis: „să şi-l poarte, să se-ngroape cu aurul ăla. Da’ Moisă…e-al meu“.
Aşa a fost. Florica a purtat, a ciudă, lănţişorul cu monograma A duminică de duminică, la biserică, toată viaţa. Şi când o vedea pe Aglaia zicea tare: „auru îi scump, unele îs eftine“ şi, pe urmă, „Moisăăăă, peşchiru!“
Florica o murit acum vreun an. Or îngropat-o cu lănţişor şi verighetă.
Lae e bolnav, stă în pat şi zice cui vine la el că mare noroc are cu Aglaia, se-ngrijeşte de el ca de icoană.

Sâmbătă seara, puneam flori şerpeşti lângă zidul de la stradă şi Aglaia mi-a strigat peste drum: hai să-ţi dau lapte, că nu te-am văzut de mult. Nu mai poartă corset. Poartă proteză dentară. Dar îi tot ţâfroşă. Zic că nu vreau, că am primit deja şi când mă-ntorc la şerpeştile mele îl văd, pe partea mea de stradă, pe Moisă, mergând încet-încet, să se-ntâlnească la Fruga, unde se-mpreună drumurile. Îl salut şi-l aud murmurând nazal, fals, emoţionat, „miluieşte-ne pre noi după mare mila ta…“

Un ochi la slănină, altul la coliva veşniciei/ ZN

O năpastă nu vine niciodată singură, se spune des la ţară; şi dacă, Doamne-fereşte, vine totuşi singură, au ei, cei de acolo, grijă să-i găsească pereche. Dacă s-o fi născut vreo veşnicie la sat, alta decât cea a sărăciei cu ciucuri, şi-a luat demult tălpăşiţa de acolo, de teamă să nu rămână în fundul gol. Căci în satele patriei mele, când îţi îngropi morţii te trezeşti că-ţi otrăvesc „consătenii” câinele, ca să-ţi poată sparge casa când o-ncui şi pleci, după pomană. Fiindcă e foame, e sărăcie lucie şi orice se poate vinde, purta sau mânca e bun de furat. Şi ceaşca de cafea a doctoriţei, şi cearceaful de pe canapeaua din dispensar, şi sticla cu detergent de vase pe jumătate golită. Totul e pradă. Căci dacă la oraş adolescenţii primesc la multiplex naiva lecţie – avatar despre cei buni şi cei răi, la ţară afli repede că „cei buni” sunt cei morţi, că de la ei poţi fura mai uşor. Din când în când, poliţistul mai prinde câte-un hoţ, dar, spune resemnat, i se dă drumu, că nu e relevant faţă de cât se fură pe cai mari în ţara asta. Muierile încă mai leagă mortul să nu se-ntoarcă moroi şi îi sparg pahare pe mormânt, funeraliile sunt de două ori mai lungi şi de patru ori mai hidoase decât la oraş, preotul aruncă diatribe către babe că nu se pocăiesc cei tineri, copiii cu steagurile bisericeşti chicotesc şi trag pe furiş din sticla cu răchie a groparilor. Cele cinci-şase mult-râvnite slujbe de „barman” la birturile locale sau de vânzătoare la „butică” sunt cam tot ce pot visa la „târgul de joburi” rural. Aşa că învaţă din vreme să omoare căţei, să spargă lacăte, să şterpelească ce le cade în mână de unde este. Se zugrăvesc căminele culturale, se mai pun termopane la poştă, să nu se poată spune că n-are Guvernul grijă de „ţărani”. Dar de meserii, locuri de muncă, venituri decente în agricultură, despre cinste şi veşnicia ei....nu poate fi vorba.

De aia ştirea despre cum primeşte premierul slănină, lapte şi telemea de la maică-sa de 77 de ani, lansată de Antena Satelor şi preluată cu nesaţ de toată media, nici măcar nu m-a amuzat... Stai să afle şi vecinii matale că ai slănină, coane Boc!

Foto (c) fotosen.ro

Hamlet. Si duare tare, tare

Vineri l-am inmormantat pe socrul meu, colonelul. Inmormantarile ortodoxe sunt de 2 ori mai complicate decat cele catolice, iar cele de la tara de 4 ori mai hidoase de cat cele de la oras.

Sambata am avut alta inmormantare. L-am ingropat pe Hamlet. Catelul meu perfect.
Mi l-au otravit in ziua inmormantarii, cand putea intra orice in curte. L-au ucis ca sa-mi sparga casa, sa fure, caci dupa ce nu mai era socrul meu...doar Hamlet le mai statea in cale. Hamlet avea curtea lui, casa lui si doar atunci puteau ajunge la el.

Era cel mai frumos, vesel, hiperkinetic si zalud catel din lume. M avea un joc cu el : "catel prost, catel destept". Hamlet era aproape intotdeauna catelul destept.

Nu a fost niciodata, nici macar o data, bolnav.

Hamlet era puiul lui Henric, din familia regizorului Ieremia. Se nascuse in preajma premierei lui VIF.

Kamo, blues-ul trist/ZN

Pe mine, Kamo nu m-a învăţat trioleţii. I-a păstrat, cred, pentru Podratzky. Şi pentru atâţia alţi, mulţi, incredibili de mulţi, oameni cărora le-a pus jazzul în braţe. Unii, au reuşit să nu uite. Pe Kamocsa Bela l-am cunoscut la etajul şase al Hotelului Central, acolo unde se putea cânta jazz şi blues dacă şeful de sală scria în registrul muzical că se cheamă româneşte Doină sau Febră. Eram elevă de liceu şi pe ăştia ca mine, atunci, în incredibilii ani `80, îi ridicau patrulele miliţieneşti din cinematografe, cofetării şi alte „locuri de pierzanie” a moralei socialiste. Când a descins gaia la Central, Kamo mi-a salvat pielea şi seara: le-a zis organelor că sunt cu ei, cu artiştii, că reprezint „publicul tânăr” şi ajut la „ameliorarea repertoriului”. Miliţienii îl cunoşteau -cine nu-l cunoştea pe Kamo în Timişoara lui?- şi m-au lăsat în pace. După câteva zile, reîntâlnindu-l, am vrut să-i mulţumesc. Mi-a dat un examen –fulger de jazz&blues. Nu mi-a zis dacă l-am trecut şi abia când, după mulţi ani, mi-a cerut scurt, cât ai zice „jazz”, să fiu „piarul” lui, al Bega- bluserilor şi al tuturor festivalurilor pe care, inepuizabil, le născocea, m-am gândit că poate că da, am luat examenul. Mi-a lăsat timp să mă obişnuiesc cu vizitele lui la redacţie, mereu cu buzunarele pline de planuri noi, afişe şi muzici, cu întâlnirile la terase alese pe criteriul sonorului din difuzoare, cu felul în care saluta invariabil cu „Hi!” şi cu accentul cu care zicea pe scenă „mărsiiiii”. M-am învăţat să-l văd trecând cu bicicleta şi fredonând, să aud frânele maşinii cu numărul jaz lângă mine şi pe el, prin geamul deschis, „Hi”. M-am obişnuit să-l ştiu încăpăţânat (şi numai Dumnezeu şi prietenii ştiu că Gala Blues-Jazz şi-a tras seva şi longevitatea din această înnebunitoare încăpăţânare), mereu blajin cu mine, tenace, povestaş, întotdeauna parolist. Îmi plăceau la el felul acela de ghiduşie fără răutăţi şi curajul cu care purta acei incredibili pantaloni în carouri. Nu mi-a lăsat niciodată timp să mă gândesc că suntem prieteni sau că asta s-ar putea termina vreodată. Nu te puteai gândi la asta, aşa cum nu-ţi poţi imagina Timişoara fără Piaţa Unirii sau Bega fără poduri, fără magnolii, fără blues. Ca un bun prieten m-a îmbogăţit cu vreo zece nume din „marele jazz”, cu câteva CD-uri şi o mulţime de întâmplări. Voia să scriem împreună o carte despre Timişoara cu muzici a anilor 1960-2000. Pentru că mi se părea o utopie atunci, dar şi pentru că eram convinsă că el şi amintirile lui aveau să atingă longevităţi matusalemice, am amânat perpetuu. Nici atunci când mi-a zis că e bolnav, nici când, la ultima Gală de la Capitol, l-am ascultat cântând cu o poftă de joc devoratoare, n-am crezut altfel. Acum mă bucur că el a scris, singur, cartea, fără-ndoiala o „kamotemeswar”-carte, pe care abia aştept s-o întâlnesc şi să-i zic „Hi, Kamo!”.

(c) fotosen.ro

Iarna vrajbei, vremea şuşei

Ianuarie-i gata, dusu-s-a, iarna asta parcă-i bătută-n cap ca Boc, nu pricepe că mă deranjează, şi nicio premieră teatrală n-a făcut demn de ţinut minte acest început de an. Drept e că micile laşităţi fac viaţa mai suportabilă şi de la compania Revizorului lui Vutcărău vreme de patru ore m-am sustras cu grijă. Mă surprinde să observ cum spectacolul numit 2010 seamănă şocant cu 1990, un reload ieftin în care şuşa politică o bate la fundul gol pe cea teatrală, în care spectacolul parvenirii în fruntea obştii, cel monden, cel din fotbal sau de pe stradă fură „ţărişoara noastră scumpă” într-un dement carnaval. Sigur c-avem şi noi faliţii noştri. Un întreg popor de faliţi, în vreme ce oamenii cei mai bogati din ţara asta sunt, chipurile, de stânga. Ceaţa doctrinară produce qui pro quo pe bandă, PSD face politică de stânga-mprejur, PDL se-nvârte ca roza vânturilor cu marele cocoş în vârf, politica liberală se face la Snagov cu singura grijă să fie pe placul mangafalei Patriciu, ceilalţi sunt de parcă n-ar fi. Patria stă cu sufletul la gură că Mutu s-a dopat cu pilule de slăbit ca toate gospodinele, că Udrea nu va mai avea statuie de gheaţă la Suceava, că Mircea Băsescu e naş la Bercea Mondialu’. Din departare se aude un gong...

Foto: (c) fotosen.ro

Peter-Cosmin Pan în Florimund-land

Pentru toţi concitadinii care citesc sau scriu carti, beau ceai cu ghimbir şi scorţişoară, pictează, dansează sau ascultă muzici de nişă, pentru toţi marginalii, excentricii, pietonii, bicicliştii, artiştii şi pentru cei care se simt cool când se plimbă „pe centru”, pentru mine, prietenii mei şi pentru toate personajele fără vârstă care mă locuiesc, ăsta e week-endul în care Cosmin livrează o stradă. O livrează cu prinţ cu tot, scoasă de sub roţile maşinilor, spălată cu şampon de toate zoaiele mârlăniei cotidiene, de gaze de eşapament, mucuri de ţigări şi scuipaţi, tapisată cu artă, din crăpătura trotuarului până-n streşini, parfumată cu copilărie şi bombardată cu fantezie. Fiindcă aşa e Cosmin: bun până-n vârful unghiilor tocite de scris mailuri şi comunicate haioase, artist în a pune lumină pe arta altora, timid când face daruri şi îndrăzneţ când face planuri. Un Peter Pan al Cărtureştilor timişorene, deghizat de o tristă fatalitate într-un pirat bun care adună cufere de cărţi, pentru copii care n-au poveşti, şi inventează prilejuri de bucurat împreună. Născut din mult entuziasm, puţini bani, şi niţică inconştienţă, Street Delivery este acum unul dintre cele mai izbutite festivaluri timişorene: o saltimbanciadă nu atât de gonflată, încă ingenuă şi zăpăcită şi bine stăpânită în spaţiul străzii Mercy. Nu voi scrie aici programul celor trei zile de giumbuşlucuri cărturesciene, deşi e tentant să mă legăn ca elefantul în păienjenişul de concerte, concursuri şi tuneluri ale timpului, să pomenesc de trandafiri, elixir, extratereştri şi să anticipez culoarea rose a şampaniei care va spăla tomberonul inaugural. Mă mulţumesc doar să fac tumbe de bucurie că Street Delivery îl va avea la final, duminică seara, pe Răzvan Mazilu, cu show-ul Sell me! Şi că mă simt răzbunată pentru toate clipele când am înjurat strecurându-mă umilită şi prăfuită în spaţiul prea strâmt dintre zid şi botul maşinii parcate pe trotuar, când am suduit telporkul negăsind loc de parcare, când am blestemat murdăria, stupizenia, indolenţa oraşului. Welcome in no – driver –land, pe moşia lui Florimund!


Foto: (c) fotosen.ro