Faceți căutări pe acest blog

Se afișează postările cu eticheta tigani. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta tigani. Afișați toate postările

luni, 13 decembrie 2010

Colonia. Un loc din Timişoara unde copiii merg la şcoală cu căruţa


Între strada caraghios botezată Canal Bega şi maidanul meu cu extratereştri se află Colonia. Vreo douăzeci de case ghemuite, peticite, necăjite. Toate cu termopane, însă. Şi, printre ele, cam tot atâtea rulote, vagoane, cutii de lemn transformate în dormitoare, coşmelii şi cocoloaşe lipite de pereţii caselor ca să mărească spaţiul locativ. Semne clare de boom demografic. În petecul de curte rămas, îţi sare-n ochi câte-un „accent estetic”: o barză de metal înfiptă în beton, o inimioară de burete pe geam, o baltuţă secată, dar cu pietre aranjate „în cascadă”. Şi multe rufe pe sârmă. Fiindcă romii din micuţa colonie din Plopi - poate ghipteri, nu ştiu- sunt ţigani curaţi. Cele mai multe dintre bulendrele puse la uscat sunt hăinuţe de copii. Cum trec zilnic prin Colonie (de când un rumân deştept mi-a blocat ieşirea spre podul Ghirodei trăgând un şanţ ca să şantajeze primăria să-i plătească bucăţica de drum care trece pe pământul lui), sunt un fel de taxi-gratis pentru ţigani. Aşa, ca- ntre vecini. Plouă zbiciuit, a lapoviţă, şi cei doi „clienţi” înghesuiţi în matiz, printre bogu şi shinaiele mele, vor şi ei „până mai încolo, în sat”, adică în cartierul periurban Plopi. Conversaţia începe invariabil cu „staţi la vile? Sunteţi a lu’ domnu’ arhitectu’ muiere, nu?” şi, previzibil, continuă cu dejtu’ pe rană. „Că nu ne bagă şi nouă autobuz până aici, parcă noi nu ni-s oameni pântru Ciuhandru. Baremi dacă nu pentru noi, pentru ăi mici. Dimineaţa şi la amiază, să nu meargă şi ei pe jos la şcoală. Autobuzul vine numa’ până la canal Bega la jumate, cât ar fi să mai o ţâră de drum? Da’ di ce să se deranjeze pântru nişte ţâgani”. Femeia are simţ critic, bărbatul o domoleşte temător. Amândoi trăznesc a tutun. Câţi copii sunt aici în Colonie, întreb. „Mulţi, doamnă, câţi o dat Domnu’”. Păi câţi o dat? O sută? „Să tot fie, cine să ştie? Că fiecare familie are şi cinci, alţii şi 7 şi 8, nu –i mai numără nimeni”. Câţi merg la şcoală? „Păi , aşa, mai des, merg vreo 30-40. Dar mai îs şi alţii care nu merg. Şi care îs de grădiniţă. Şi care nu-s scrişi”. Sunt mulţi, frumoşi, oacheşi şi veseli şi când dă soarele ies pe maidan şi se hârjonesc ca puii de mâţe prin praf. Vara se scaldă, ca-n Rai, sub podeţul care desparte Colonia de „lumea civilizată” cu autobuz. „Avem un vecin care are căruţă şi cal şi când n-are de lucru dimineaţa îi mai suie pe copii, claie, trizăci în căruţă, şi îi cară la şcoală. Când plouă, punem o prelată de cort pe ei să nu-i ude şi ei să pişcă şi chirăie dedesubt. Când ajung la şcoală, în Plopi, ăilalţi copii strigă: or viniţ ţâganiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii”...

sâmbătă, 6 martie 2010

Caravanseraiul cu baluştri. •Sau maneaua mătăsarilor cu „apa trece, palatele...rămâne”


Trec zilnic, în drum spre casa-mi, prin dreptul caselor, pardon, palatelor lor şi de-o vreme mă întreb, mai des decât s-ar cuveni, cum trăiesc ei în măgăoaiele alea. Mă întreb dacă uşile alea înalte ca la catedrale şi sculptate până –n carii nu-i fac să se simtă mici, neînsemnaţi, dacă marmura nu le trage rece prin tălpi, dacă baluştrii şi atâta auriu nu le provoacă vertijuri şi tot excesul pseudobaroc grotesc nu le căşună probleme cu tensiunea, presiunea, facultăţile olfactive, orientarea în spaţiu sau depresii maniacale. Poate că nu se cade să mă-ntreb asta, la fel cum nici organele în drept nu par curioase din ce bani s-au ridicat toate palatele astea-n burg, câtă vreme o covârşitoare majoritate a castelanilor se declară liberă de muncă, lipsită de venituri şi neposesoare de lampa lui Alladin din care să răsară peste noapte Taj –Mahaluri. Cum nici alţii nu se întreabă cine sunt arhitecţii care au proiectat pălătoacele alea, dacă nu cumva au fost făcute aidoma după cărţile de tarot. Însă oricât aş încerca să-mi stăpânesc neruşinata iscodire, nu pot să nu mă întreb, văzându-i, ce colţ din palatul rece, imens şi pestriţ, le dă sentimentul de acasă. Mătăsarii copilăriei mele erau ţigani ungureşti, cu pielea aurie, păr aproape blond şi ochi adesea albaştri, pricepuţi la făcut coviltire, alambicuri şi la reparat roţi de bâlci. Castelanii de pe strada Mătăsarilor, vecinii mei, carevasăzică, sunt oameni oacheşi, cu roţi de merţane şi coviltire decapotabile. Seara văd ţigănci tinere, zvelte, cu părul lung întins cu grimperul, plimbându-se cu braţele după talie şi prefăcându-se că ignoră claxoanele admiratorilor din trafic. Din tufele de gard viu ţâşneşte, de-a prinsa, liotă de copii. Bărbaţi burtoşi, cu maiouri ridicate şi ghiuluri ca prunele şi femei bătrâne cu poale largi stau la stradă şi-şi fac vânt cu ofertele de la supermarket. Prin poarta forjată şi larg deschisă văd în curtea palatului o coşmelie bătrânească gata să se dărâme, dar cu termopane încă înfoliate: mă întreb ce sau pe cine ţin acolo. Ştiu poveştile despre cum stau toţi într-o singură cameră şi că restul le-ar ţine de fală. Nu le cred de când un bulibaşă local, acum răposat, m-a poftit să trec pragul „căşii” lui, unul dintre primele palate apărute în vremea lui Oancea. „Hai, doamnă, să-ţi arăt cât îi dă tută muierea mea, ş-am dus-o şi la Versail’!”. Şi m-a dus să-mi arate baia palatului, dotată cu jacuzzi când hidromasajul ţinea încă de domeniul dezvăluirilor din rezidenţele Ceauşeştilor. Şi-acolo, în cada cu toate jocurile de lumini aprinse, erau puse, în glastre aurii, flori naturale şi flori de mătase şi de plastic, pe care femeia le uda cu „ţâşnitorile” de jacuzzi. Păi, şi de ce ţineţi orga de lumini aprinsă ca la discotecă, îl întreb, amuzată de reacţia amabila a gazdei. „A, păi ş-o angajat un chinez, din ăla expert la fengşui şi cică îs mai fericite plantele cu lumini”, mă lămureşte, râzând cu poftă. De atunci, n-am mai fost poftită la palat, la niciunul, căci, ce-i drept, nici nu ma cunosc cu vreunul de-aşa....rang imobiliar. Până acum câteva zile când, spre casă rulând, m-am trezit cu strada Mătăsarilor blocată de mercedesuri şi xscinciuri şi, prinsă-n busculadă, am auzit în boxele hyperpower un predicator evanghelist anunţând cu aplomb şi voce plângăreaţă, împărăţia celor umili, săraci şi drepţi. Lume, ca la Înviere în curtea palatului cu turle şi surle. Amabil, un rom -dirijor de circulaţie m-a abordat: doamnă, dacă nu vi-s grăbită, să staţi la înălţarea noastră, e gratis şi vedeţi cum predică! N-am mers la înălţare, nu prea îs curioasă cum se-nalţă locatarii palatelor ţigăneşti. Mai degrabă aş vrea să ştiu cum se adună la cină, ce lucruri mici îi bucură, dacă au nostalgii de şatră şi dacă sunt, în vreun fel conştient, fericiţi, acum că din spiritul lor nomad a rămas o siglă –n trei raze şi, pentru cei mai mulţi dintre noi, ceilalţi, refrenul cu ţigănie rai, rai care erai, caravanserai, focardea!


zile si nopti, septembrie 2009
foto (c) www.fotosen.ro