Tăcerea iezilor. (că nu ştiu ei ce-i Paşte!)

La doar câteva minute depărtare de Timişoara, peisajul se schimbă brusc, înviorat de o turmă de capre. Nea Gheorghe, cum ni se recomandă păstorul, îşi paşte caprele aici de-o viaţă. În orice caz, mult dinainte ca zona cunoscută drept Slavic din comuna periurbană Ghiroda să se transforme din izlaz în „cartier rezidenţial”. Zglobii, neştiind ce-i Paşte, iezii zburdă şi pasc iarba dintre cele aproximativ 20 de vile, unele rămase neterminate probabil din pricina recesiunii.

„Eu locuiesc acolo, în prima casă de lângă pod, şi întotdeauna mi-am adus caprele aici la păscut şi aşa o să fie mereu. Sau măcar cât mai am eu de trăit. Nu cred că fac vreun rău cu asta. Rău fac ăştia care vin cu căruţe şi maşini şi aruncă gunoaie aici”, spune omul. Tot criza, probabil, este cauza pentru care rata de supravieţuire a iezilor se prefigurează a fi mai mare decât oricând. „Carnea de ied e mai bună, mai dulce şi mai fragedă decât aia de miel şi nici nu miroase, e mai fină. Eu am clienţi care vin în fiecare primăvară să ia de la mine. Dar în rest nu ştiu cum or fi preţurile şi pe nimic nu-mi dau iezii, e păcat, mai bine îi las să trăiască”, ni se destăinuie bătrânul.

Şi, dacă în Slavicul Ghirodei iezii zburdă printre viloace, în cartierul timişorean Plopi, de-a lungul canalului Bega, o turmă mai modestă, cu doar 5 iezi, traversează zilnic şoseaua spre dâlma pe care sunt duşi la păscut de stăpâna lor.


Oficial, inspectorii Direcţiei Sanitar-Veterinare şi cei ai Primăriei Timişoara le permit ciobanilor să îşi scoată la vânzare mieii şi iezii începând de marţi, 12 aprilie, în pieţele Badea Cârţan şi Iosefin. În prima dintre pieţe însă, luni, 11 aprilie, carnea de miel era deja pe pult, cu preţul de strigare de 23 - 24 de lei kilogramul. „Parcă-s din aur mieii aştia. Dacă nu mai lasă din scor, o să mâncăm iar pulpe de miel congelate, din Noua Zeelandă”, a răbufnit unul dintre (ne)cumpărători.

foto : eu

Taia. 1.

Bunicul n-a crezut că vor rămâne la putere comuniştii. Nici după ce i-au luat pământurile, castelul, animalele, cabrioleta, vinăria. Nici după ce l-au băgat la puşcărie, de chiabur. În ruptul capului n-a vrut să creadă că va dura regimul comunist. „Aştia n-au simţul proprietăţii, simţul istoriei, bun simţ. N-au cum să rămână”, zicea. După o vreme, îl rugau toţi din familie să nu mai zică, dar Taia nu era omul să renunţe la convingeri ori să şi le tacă. Şi aştepta zi după zi „să pice ăia”. După vreo cinzeci de ani, la revoluţie, a ieşit ţanţoş pe stradă, la fântână, a ridicat un deget către mulţimea adunată să vorbească despre nemaifăcutele de la Timişoara, alde Chiţapache, tata Tudor, ţaţa Leana lu' Valer lu' Rista, şi a tunat: „ei, vă spusei eu? Se duseră!”.


Mi-am amintit asta văzând-o, ascultând-o, într-o emisiune a televiziunii publice, pe doamna Simina Mezincescu. Extraordinar om dânsa. Emoţionantă prezenţă.

Dragă Domnule Moş Crăciun,

În primele mele rânduri, aş vrea să-ţi scriu că mi-e bine. Da’ nu pot, că aş minţi şi ştiu că tu eşti infailibil la mirosit minciunile. Oricum, trebuie să recunoşti că nu te-am mai deranjat demult, în parte şi fiindcă ştiu ce oribile îs aşteptările celorlalţi şi, mai ales, senzaţia aia că toţi vor câte o bucăţică din tine şi din timpul tău, fiecare crezându-se unic şi irezistibil cu problema lui. Drept e că nici tu nu te-ai mai deranjat de pe vremea lui Pazvante să treci pe la mine, n-am dejte la toate membrele pentru câţi ani m-ai ignorat şi uite că eu tot ţin faith-ul în miracolul de pe strada 34. Dar acuma, cu disperare, te rog să faci un update şi să mă retreci pe listă, că-s la capătul puterilor, pe toate planurile.

Sigur că am o „listă a dorinţelor materiale” (tractoraş de tăiat iarba la Livezile, laptop apple, foto canon, staţie meteo, bicicletă roşie), dar nu ţi-o arăt că ştiu că nu-ţi plac dorinţele materiale. Cu cele practice nu cred că ai vreo problemă, aşa că încep cu urgenţele: te rog frumos de tot, ocupă-te tu de factura restantă la electrica (vezi că e cam babană), fă cumva să ne dea napoi gazu tăiat şi, special pentru filmele cu tine, cablul teve. Dar mai ales treci pe la autoservice şi fă un miracol măcar cu una dintre maşini, iar pentru cealaltă ajută-mă să găsesc un alternator la secondhend ieftinel. A, da, repară şi hidroforul, ştiu că poţi, şi pune nişte praf fermecat pe ţevi să nu mai îngheţe. Şi pentru că totuşi Crăciunul ar trebui să fie fun, bagă-i în sperieţi pe clienţi ca pe Scrooge şi fă-i să-şi achite facturile, bine?

Ştiu că de Crăciun e frumos să le doreşti bine altora şi, cu cât sunt acei alţii mai naşpa cu tine, e mai puternică dorinţa ta, am citit asta undeva. Aşadar, te rog mult, mult, tuturor organelor de stat şi finanţe care vor să mă jupoaie acum şi tuturor oamenilor care îmi cer în fiecare zi bani, bani, bani, dă-le o vacanţa în bahamas sau la tine în laponia, una pe viaţă, dacă poţi.
Nu te mai rog să mă scapi de spectacolele proaste, de astea m-am lecuit, nici de kilogramele în plus, cu alea m-am învăţat.

În încheiere, Moş Crăciun, te asigur de consideraţia mea şi că pentru mine ai rămas acelaşi moş neaoş, cu bundă miţoasă şi miros de lăptărie, ca-n copilărie, dinainte de tunica roşie, bulubucii de coca şi hohoho.

Cu drag şi jenă, a ta,
ştii tu cine

Colonia. Un loc din Timişoara unde copiii merg la şcoală cu căruţa

Între strada caraghios botezată Canal Bega şi maidanul meu cu extratereştri se află Colonia. Vreo douăzeci de case ghemuite, peticite, necăjite. Toate cu termopane, însă. Şi, printre ele, cam tot atâtea rulote, vagoane, cutii de lemn transformate în dormitoare, coşmelii şi cocoloaşe lipite de pereţii caselor ca să mărească spaţiul locativ. Semne clare de boom demografic. În petecul de curte rămas, îţi sare-n ochi câte-un „accent estetic”: o barză de metal înfiptă în beton, o inimioară de burete pe geam, o baltuţă secată, dar cu pietre aranjate „în cascadă”. Şi multe rufe pe sârmă. Fiindcă romii din micuţa colonie din Plopi - poate ghipteri, nu ştiu- sunt ţigani curaţi. Cele mai multe dintre bulendrele puse la uscat sunt hăinuţe de copii. Cum trec zilnic prin Colonie (de când un rumân deştept mi-a blocat ieşirea spre podul Ghirodei trăgând un şanţ ca să şantajeze primăria să-i plătească bucăţica de drum care trece pe pământul lui), sunt un fel de taxi-gratis pentru ţigani. Aşa, ca- ntre vecini. Plouă zbiciuit, a lapoviţă, şi cei doi „clienţi” înghesuiţi în matiz, printre bogu şi shinaiele mele, vor şi ei „până mai încolo, în sat”, adică în cartierul periurban Plopi. Conversaţia începe invariabil cu „staţi la vile? Sunteţi a lu’ domnu’ arhitectu’ muiere, nu?” şi, previzibil, continuă cu dejtu’ pe rană. „Că nu ne bagă şi nouă autobuz până aici, parcă noi nu ni-s oameni pântru Ciuhandru. Baremi dacă nu pentru noi, pentru ăi mici. Dimineaţa şi la amiază, să nu meargă şi ei pe jos la şcoală. Autobuzul vine numa’ până la canal Bega la jumate, cât ar fi să mai o ţâră de drum? Da’ di ce să se deranjeze pântru nişte ţâgani”. Femeia are simţ critic, bărbatul o domoleşte temător. Amândoi trăznesc a tutun. Câţi copii sunt aici în Colonie, întreb. „Mulţi, doamnă, câţi o dat Domnu’”. Păi câţi o dat? O sută? „Să tot fie, cine să ştie? Că fiecare familie are şi cinci, alţii şi 7 şi 8, nu –i mai numără nimeni”. Câţi merg la şcoală? „Păi , aşa, mai des, merg vreo 30-40. Dar mai îs şi alţii care nu merg. Şi care îs de grădiniţă. Şi care nu-s scrişi”. Sunt mulţi, frumoşi, oacheşi şi veseli şi când dă soarele ies pe maidan şi se hârjonesc ca puii de mâţe prin praf. Vara se scaldă, ca-n Rai, sub podeţul care desparte Colonia de „lumea civilizată” cu autobuz. „Avem un vecin care are căruţă şi cal şi când n-are de lucru dimineaţa îi mai suie pe copii, claie, trizăci în căruţă, şi îi cară la şcoală. Când plouă, punem o prelată de cort pe ei să nu-i ude şi ei să pişcă şi chirăie dedesubt. Când ajung la şcoală, în Plopi, ăilalţi copii strigă: or viniţ ţâganiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii”...

hol cu bb

Astăzi, în holul maternităţii private. Ieşeau. El cu bebeluşul în braţe şi cu cheile de la maşină atârnând de degetul mic. Ea cărând o plăsuţă cu cutii de plastic, pentru alimente, goale. Nimeni nu-i bagă în seamă. Nu baloane, fanfară, ţiteră, zurgălăi, ghirlande. Totuşi, în exact secunda când senzorii deschid uşa, recepţionera la aruncă blazat, inexpresiv, un „larevedere, să-mai-poftiţi-pe-la-noi”. Fericitul tătic se întoarce lent pe călcâie şi articulează clar, ca la tablă: „sigur, după ce plătim ratele pentru ăsta, ne vom înscrie precis pentru unul nou”.

Uşile se închid înainte se chicotească recepţionistele.

Un minut mai târziu, un alt cuplu intra, cu un bb într-un coş doldora de dantele şi funde. Desigur, el cară coşul. Ea se chinuie să încapă toată în costumaşul sexi, fusta mini şi taior în V, de dinainte de bb. Bună ziua, aţi venit să-l schimbaţi deja, se hlizeşte, irepresibil montată, recepţionista. Ăăăăă, mă scuzaţi, nu ştiu ce m-a apucat, cu ce vă pot fi de folos?

• Drobul de sare-amara.

Deasupra plajei nudistilor (a pucilor si-a titicilor) de la 2 mai era acum vreo 3-4 ani o constructie cu vag rapel la civilizatie: o fosta baie cu cabine de schimb sau, poate, o simpla magazie a cuiva.
Marea a mushkat din mal si din toata sandramaua a mai ramas un singur zid, pe jumatate suspendat deasupra plajei. Adica fix deasupra oamenilor...
Eterogena adunare de nudisti si textilisti se minuna si fotografia "ghilotina", pindind momentul iminentei prabusiri.
Dupa vreo trei zile s-au sesizat, vezi-bine, autoritatile. Ei, si ce-au facut ele , autoritatile?
Paaaaaai...au pus doi jandarmi sus, doi jos , sa pazeasca zidul. Jumate ar fi ajuns sa- l darame...dar ce-ar fi facut ceilalti. Asa ca au stat acolo zi de zi, asteptand sa cada drobul de sare peste turisti si atunci, da-da-da, sa intervina prompt.
Mi s-a parut atat de romaneasca faza si de tare, ca am zis s-o impartasesc cu voi.
:)

PS: da, stiu, voi doua o sa ma -ntrebati ce-am facut eu. Nimic, decat am stat la plaja fix sub zid. Si am trait saptamana aia asteptand sa-mi cada lumea in cap si, mai ales, ascunzandu-ma de ascunzisul Cuiva. Dar asta e deja alta poveste. In loc de...pun in album niste rasarituri si pescarusi de la 2 mai, bine?

3 august 2006

PS: or mai fi acolo? ruina, 2 mai, pescarusii, nudistii, cainii, cojile de lubenita, cuvintele, mirosul, tipul cu putza tatuata...

La pet –shop la poartă e o mâţă moartă

„La popa la poartă/E o mâţă moartă/Cine râde şi vorbeşte”.... Păi, cine râde, ori e tâmpit, ori se prosteşte. Că nu-i nimic de râs: în vitrina magazinului de animăluţe chiar erau nu una, ci două mâţe moarte. Tablou sinistru, oribil, în mijlocul delirului consumist. Am mers la supermarket, seara, să-mi cumpăr pâine şi alte cele, că de atât muncă n-avusesem timp. Era cam 9 ora când am ieşit şi le-am văzut: pet shop-ul cu pricina are nişte cuşti de sticlă meschine, strâmte, supraetajate pe stâlpul care mărgineşte vitrina. În cele de jos, mişunau nişte porci de Guineea. Ca orice şobolănime, n-aveau nici o treabă cu înghesuiala, căldura, murdăria din cuşcă, se frecau frenetic unii de alţii, gata să se ronţăie reciproc. În cuşca din mijloc, un biet căţel negricios, puiet, din acela cu botul turtit şi ochi lăcrimoşi, ne privea trist-apatic, încercând cu dezolare să tragă, ca prin pai, aer prin găurica din geam, aflată prea sus pentru nasul lui deja uscat. Şi deasupra, în cutia de sus, am văzut mâţele. Albe. Pufoase. Imaculate. Şi moarte. Ţepene. Crăpate, ca la popa la poartă. Cine râde şi vorbeşte....De vorbit nu era cu cine. Pet-shopul, închis. Or fi fost drogate, ca aşa am auzit, că le sedează să stea blege acolo, îmi zice colega mea de birou, posesoare (şi adoratoare) de pisoi personal pe nume Mi. Nu erau drogate, erau gata sucombate. Am văzut şi eu şi ceilalţi oameni care s-au oprit să vadă la ce mă holbez oripilată şi au încercat să le trezească bătând cu unghii şi monede în vitrină. Cu „consolarea” că bietele pisici trebuie să fi ajuns în Raiul pisicesc şi că le văd de-colo pe cele care torc acum la picioarele lui Vaclav Havel şi se hârjonesc cu suratele lor desenate pe celebrul zid praghez, dar şi cu voinţa de a nu mai lăsa şi alte mâţe să moară în chinuri, sufocate, în vitrina magazinului „pentru iubitorii de animăluţe”, am început cruciada. Cu jalba unde ....? Poliţia? Are treabă cu infractorii, criminalii, violatorii, nu cu mâţele. Direcţia sanitar-veterinară? Se ocupă de „produsele de origine animală”. Adică să nu se-mbolnăvească oamenii de la carnea mâncată. Şi doară eu nu voiam să mănânc (coapte, ca-n poeziuţa de mai sus) mâţele moarte. La protecţia consumatorului? Păi, numai dacă aş fi cumpărat mâţele moarte-vii şi mai ales cu bon, altfel nu se pune. Poliţia animalelor? Sublimă, dar inexistentă. Decât, cică, pe hârtie, undeva în sertarele unor legiuitori care –şi miorlăie grija pentru animale când dă bine „pe sticlă”. Organizaţii de protecţia animalelor? Aşa de bine organizate, că nici cu puşca nu le găseşti. Dezolantă, povestea se opreşte aici. Mi-amintesc de mârtanii graşi care torceau a lene şi mâncau spaghetti lângă Columna lui Traian, la Roma şi mă gândesc ce bine că n-au nimerit cu toatele pisicile în Dacia supermaketurilor şi pet—shopurilor şobolăneşti. Sigur că o să boicotez prăvălia aia cât trăiesc şi n-o să mai cumpăr nici o cuglă de mâncare pentru pisicile sau căţeii mei de-acolo. Şi sper să dea faliment magazinul ăla şi să-l muşte pe patron un câine şi să se umple de râie de la vreo broască. Până atunci însă, mă rog pentru bietele „beloved pets” care-au să-şi mai dea duhul asfixiate în stâlpii ăia. Aştept Poliţia animalelor şi ...viaţa mâţelor ce va să vie!

zn august 2006

ceainic

e ca-ntr-un ceainic acasă la livezile. un ceainic răcoros de alamă, ţinut în şpais. (să zicem că –i un ceainic de ice tea, desi nu-i ice, numai răcoare) asta fiindcă am în curtea „ din faţă” un răzor mare, cam sălbăticit, de izmă. şi după ce-am făcut megaşmotru de-am aspirat un milion nouăsuteşaptezeci de mii trei sute douăzeci şi unu de păianjeni şi am evacuat 2 broscutze, că-i an ploios şi-i plin de ele, şi-am pus cergi grele pe paturi, am dus în toate camerele ulcele de lut cu mentă tăiată proaspăt: de-aia ca-n ceainic. doar în camera pregătită pentru tine nu în ulcică şi, dacă vrei, îţi povestesc de ce. vrei? păi, camera aia are fereastra spre nord (acolo la livezile e singurul loc din lume unde ştiu io punctele cardinale: nordul la IAS, sudul la moş Pedăr, soarele răsare la biserica nemţească şi apune în beghei, în grădina lu tanti Radmila), era camera lui papa, deşi ar trebui să-ţi spun, de fapt )acum îmi dau seama) că e fix camera unde m-am născut eu, stii? Şi nu ştiu de ce, chiar nu ştiu, dar e alt aer, altă aromă în camera aia, e ca-ntr-un vas de pământ roşu, nu ştiu deloc de ce exact acolo e aşa, dar e-un miros straniu frumos acolo. şi pe geamul care dă spre miazănoapte se vede curtea cu flori (acuma numai bujorii înfloriţi), pajiştea cu o căpiţă de fân proaspăt (bijuteria coroanei, hihihi!) şi un pic din iaz, arată ca la munte. şi acuma să-ţi zic şmecheria: pe lângă mirosul fain de care-ţi ziceam , e camera cu linişte, că nu dă fereastra spre stradă, se-aude numa hamlet şi , de fapt astea e chiar o şmecherie, în geam e o plasă să nu intre insecte şi e verde plasa şi e nuanţator, cum să zic, accentuează cumva culorile de afară, e cel mai fain. da de fapt vream sa zic de ce acolo nu în ulcică izma: fiindcă în geam în loc de perdea sau din astea e un fel de voal cu albastru/verde şi am pus izma verde într-un vas vechi de sticlă albastru, un soi de cristal , buchet verde în translucid albastru, e frumos şi când adie prin geam simţi tare fânul şi izma. şi scurt, , să ştii ce şi cum în camera ta: un pat pe care n-am pus cergă, ci pătură netedă (nu pufoasă), la capăt pregătite în folie închisă aşternuturi albe cu bleu, scrobite tare , nemţeşte (n-am ce-ţi face!). un birou cam mare după gustul meu, un scaun, o ladă de lemn şi rafturi cu cărţi (acolo îs şi colecţiile legate de reviste vechi, literare, culturale, magazin istoric etc), becul e băgat într-un glob de hârtie manuală albă, atâta tot...vii? te rog frumos.
acuma io ţi-am povestit, e rândul tău. îmi deschizi şi mie portiţa? un pic doar, să mă strecor.

De la adidaşi de porc, la târtiţă de curcan/ZN

„Ptiu, ajungem iar la adidaşi de porc!”, oftează obidit femeia. E violonistă şi poartă pe braţ o banderolă albă de grevă, pe care scrie „-25%”. Dacă-şi aminteşte ce celebrii adidaşi de porc, înseamnă că a prins vremea lui Ceauşescu şi criza alimentară din anii 80, că n-a uitat cozile la hârtie igienică, cartelele pentru raţiile de pâine, zahăr, ulei şi pentru un boţ de unt cât o nucă, pe care unii îl înghiţeau pe loc, înainte sa ajungă la casă. Şi, desigur, pentru „adidaşii de porc”, copite din care se făceau cotoroage pentru toată familia. Douăzeci de ani i-au trebuit societăţii româneşti să evolueze de la adidaşi de porc la târtiţă de curcan. Nu spun că ăsta e singurul progres al naţiei, ci doar că este cel care mă izbeşte pe mine zi de zi, când stau la semafor pe strada Iosif Vulcan. Acolo, pe zidul unui „ABC nonstop” care e-nchis noaptea, e o tablă care stă scrisă, cu creta, „oferta zilei”. Primul articol, e, de vreo trei luni, „târtiţă de curcan”. Întotdeauna punem sus ce se vinde mai bine, îmi explică vânzătoarea. „Târtiţa de curcan se vinde cel mai bine. E ieftină şi gustoasă, zice, faci din ea şi o supă grasă şi o tocană sau papricaş, merge şi friptă, se topeşte-n gură. Acuma, cu criza, se topeşte şi din raft. Şi să nu credeţi că numa’ românii cumpără, o caută şi ei”. Îmi arată cu sprâncenele de-a lungul străzii înţesate cu palate ţigăneşti, imense, opulente şi oribile. O privesc neîncrezător şi plec. De pe trotuar, văd în curtea unei măgăoaie de marmură o familie aşezată pe scaune înalte cu ornamente aurii, privind la o plasmă uriaşă Campionatul Mondial de Fotbal. Spre stradă răzbate un miros de friptură. Nu pot să bag mâna-n foc că –i de la târtiţe de curcan.

foto : me

Ziua grănicerului, cu cravată de pionier şi aromă de gogoşi/ Zile si nopti

Abia o aşteptam. Era cea mai tare zi din an. 10 Iunie. Nu la cireşe, nu la scăldat, nici pupeze din tei. Ziua grănicerului, aia e! O zi grozavă, în care ne duceau cu bodoanca, un soi de lădoi zdrăngănitor tras de tractor, la Pichet. Soldaţii ne făceau o demonstraţie cu câini –lup şi puşti, gloanţe oarbe şi trasoare luminoase, la care stăteam cu gura căscată şi inima cât un purice. Pe urmă, ne tratau cu gogoşi cu dulceaţă şi, ghiftuiţi, ne cocoţam în foişor să ne uităm cu binoclul în curţile sârbilor de dincolo de graniţă, cu hambarele pline şi combine aliniate. Sau să ne benoclăm la prăvălia din micul sat sârbesc, care avea afară, în faţa vitrinei, banane atârnate, se vedeau bine, acolo au văzut mulţi dintre colegii mei pentru prima dată banane. În acel an însă, Ziua Grănicerului avea să fie cu totul şi cu totul specială: ne făceau pionieri! Nu ne-a forţat nimeni, drept să spun. Nici nu ne-au întrebat. Pur şi simplu, tovarăşul învăţător ne-a anunţat, cu-o zi înainte de marea ceremonie. Aşa că-n ziua de 10 iunie 1978 (sic!) toată clasa a două, încercănată de insomnie şi emoţii, a jurat credinţă patriei cu mâna pe steagul Pichetului de grăniceri şi a intonat cu înflăcărare şi cu gândul la gogoşile care sfârâiau în tigaie, Soarele şi pionierii. Şi habar n-am avut, nici noi, nici bravii soldaţi care ne legau la gât cravatele roşii cu tricolor, că în chiar clipa aceea solemnă treceau graniţa, ascunşi într-o cisternă de lapte blindată, 48 de români visând la Occidentul decadent. Pe care vis am ajuns şi noi, mai toţi pionierii patriei, să-l împărtăşim ceva mai târziu, cam pe-atunci când ne-au chemat la BOB în liceu, să ne ridicăm, fără vreo festivitate, carnetele de utecişti.

Să fie pace şi vată de zahăr!/ zile si nopti

Două erau lucrurile după care ştiam, copii fiind, că vine 1 Iunie. Întâi, concursul. Ne pregăteam pentru el zile-n şir, de când tovarăşa Elena, care preda desenul, ni-l anunţa, iar în frumoasa zi prima din Cireşar (oare mai citeşte cineva romanele lui Constantin Chiriţă, cu aventurile lui Ursu, Tic şi Ionel?), înarmaţi cu guaşe şi pensule cu păr de cal primit de la moş Suba, grăjdarul IAS-ului, ieşeam în „Colţul Pionierului”. Care era doar o curte din spatele şcolii, fără nimic pionieresc în afara de catargul pe care nimeni n-a pus vreodată vreun drapel de pionier, mai puneau şvabii steagul de kirwei, înainte să plece toţi în Deutschland. În rest, în colţul pionierilor doar iarbă şi o bară de lemn orizontală, pe care toate fetiţele se visau Teodora Ungureanu. Acolo era concursul de 1 Iunie, în fiecare an acelaşi: un desen cu tema „copiii lumii vor pace”. Şi desenele erau, fără excepţie, aceleaşi: o sferă aproximativă, adică Pământul, în faţa căruia, atârnaţi ca rufele pe sfoară, copii: câte unul alb, negru, galben, roşu (cu pană de indian neapărat!), uneori şi verde sau violet. Şi pe toată foaia, scris cu majuscule colorate PACE, PEACE, MIR etc. Deasupra, un porumbel alb. Niciodată nu am înţeles cum alegea „juriul” câştigătorii, când toată lumea desena la fel. După „originea sănătoasă”, ne explica tovarăşa Elena: nu ştiam ce înseamnă, dar era o explicaţie suficientă. Şi pe unde mai rămânea loc pe foaie, pictam toţi nişte nori albi, dolofani, pufoşi, jinduind după...al doilea lucru care ne spunea că 1 Iunie. Şi anume că doar atunci şi doar pentru o zi, în centru se deschidea sifoneria, de unde puteai să cumperi sirop de zmeură cu sifon rece şi minunata, incredibila, festiva vată de zahăr. Prăvălia era toată o odaie de 2 m, dar pentru noi, competitorii mânjiţi cu guaşe şi acuarele „Rodica”, făcea cât toate mall-urile şi kidland-urile „occidentului decadent”. Şi, cumva, dintotdeauna mi s-a părut că pacea e ceva dulce, pufos şi lipicios.

Foto (c) fotosen.ro

Despre babe, zgripţuroaice şi traiste pe roţi/ ZN

Mereu m-am întrebat de unde apar babele pe zebră. Ştiţi, bătrânicile acelea cu sacoşe în carouri roşii sau bleumarin, sacoşe pe rotile. Cum apare câte una la fiecare zebră şi se uită temătoare la tine, te scrutează prin parbriz, tu frânezi, ea ezită, pare decisă să mai stea un pic, tu porneşti, ea porneşte, tu frânezi, ea se sperie, se opreşte, pleacă iar, roţile straiţei se poticnesc, ajunge la jumătatea zebrei, şi-aduce aminte că n-a luat mărar, aşa că se întoarce iar pe zebră... Oraşul pare să aibă o sursă inepuizabilă de băbuţe cu sacoşe rotilate, pentru fiecare zebră şi moment al zilei, şi ajung să mă întreb dacă piţipoanca în Q7 sau X5 care claxonează strident o să ajungă tot o bătrânică cu traistă pe zebră. Acum ştiu. Cred că ştiu de unde vin băbuţele cu sacoşe pe rotile. Vin din poveşti cu plăcintă năzdrăvană şi ridichi uriaşe, cu mărar şi făcut piaţa pentru nepoţi. Că mai există şi celelalte poveşti, alea cu zgripţuroaica, băbătia vigilentă care ţipă la tine când parchezi pe strada ei, chiar dacă ea locuieşte trei case mai încolo, chiar dacă tu îi explici că mergi la clinică şi nu e loc de parcare pe Popa Şapcă şi că laşi doar un pic maşina acolo, ea nu vrea să audă şi ţipă. Aşa că după câteva minute, când ieşi de la doctor, nu-ţi mai găseşti maşina pe stradă. Fiindcă baba cloanţa spiritului civic a sunat la poliţie şi ăia ţi-au ridicat-o. Pe urmă mergi cu un taxi la naiba-n praznic, printre bălăriile înspăimântătoare în care ţine adepeul maşinile „confiscate”. Stai în soare, praf şi mizerie, faci coadă într-o clădire jegoasă de beton după oameni care încearcă să „aranjeze” ceva, un tânăr grăsuţ cu blugii căzuţi pe vine, trei surdomuţi, o femeie din Mehedinţi cu o bătrână bolnavă după ea, un şmecher cu box-ul la curea...Toţi cu celularele înfierbântate, mimică şi voci complice. Cam jumătate dintre ei „aranjează ceva” şi pleacă ţanţoşi şi cu maşina şi cu portofelul burduşit. Ceilalţi nu. În cele din urmă plăteşti opt milioane jumate vechi ca să-ţi capeţi maşina, ştiind prea bine că banii ăia n-or să facă nici măcar un deget de parcare nouă în oraşul ciuhandului. Dar măcar, pe banii tăi, afli că da, zgripţuroaica sună zilnic să ridice ăia maşini şi mai e şi pe strada paralelă una, şi pe multe alte străzi câte una. Şi pleci cu maşina din bălării, mai sărac cu 200 de euro, dar cu două preţioase noi reguli: să laşi să treacă băbuţele cumsecade pe zebră şi să te fereşti de băbătiile vigilente fără traiste pe rotile. Ei, da, şi să înjuri mai săftos adepeul şi telporkul mamii lor cine i-o mai vota....

Foto: (c) fotosen.ro

De ce-a murit Zaraza?

Sticks-uri de toamnă cu aromă de colivă. Cine –a trecut cu bine de asteniile de primăvară şi a supravieţuit vâscoasei canicule urbane, e tratat acum cu plumb bacovian, melan(c)holii şi refrenul obsedant care-ţi vâră bemolii lui Alifantis prin urechea internă până-n bila leneşă. Fiindcă, aţi băgat de seamă, „a venit, a venit toamna, acoperă-mi inima....” Care-n termeni citadini se traduce simplu prin „iadul pe pământ”. Adică quadruplarea maşinilor în trafic fix la ora când ai şi tu de mers undeva şi, inevitabil, multiplicarea în progresie geometrică a mojiciei rutiere, a claxoanelor isterice, a „priorităţii de jeep” inventată de barosani ca să umilească fraierii în maşini mici, care mai cred naivi în regula priorităţii de dreapta ori de semn. Mai adaugă la tablou ştirile proaste şi pe cele teribil de proaste, campania electorală, şedinţele cu părinţii, iritarea că, oricum te-ai îmbrăca, ţi-e ori frig dimineaţa, ori cald la amiază; mai pune aniversările prietenilor care par să se fi născut toţi toamna, apoi durerile de oase, mizantropiile autumnale, zvonurile că nu va fi festivalul dramaturgiei româneşti...am uitat ceva? Când nici aspirinele, propolisul sau muzica lui Elgar nu mai funcţionează, te întorci de unde n-ai plecat, la terapia care te salvează dintotdeauna: lectura intensivă, obsesivă, selectivă şi delectivă. Şi dacă dai în Ţara cărţilor pe care Încă n-ai apucat să Le citeşti de volumul potrivit, citeşti că Gambetta suferea de astm, diabet, sifilis, apendicită, tiflită, litiază renală şi peritonită, dar a mierlit-o împuşcându-se accidental, la 44 de ani. Sau că pe Machiavelli l-au terminat purgativele cu aloe, că Errol Flyn făcea sex (mortal) cu o adolescentă când l-a lăsat inimioara sau că boala care l-a terminat pe Mozart are numele sonor de glomerulonefrită. Odată stârnită macabra curiozitate, ronţăi ca pe sticksuri morţile iluştrilor lumii: afli că bietul Rasputin a fost otrăvit, împuşcat şi înecat, că marele Constantin Tănase a făcut angină streptococică după ce a băut o bere foarte rece într-o bodegă din Cişmigiu, dar l-au căsăpit, pesemne, sovieticii, că frumoasa şi tuberculoasa Zaraza şi-a tăiat beregata, sau că pictorul Vernet a sucombat după o căzătură de pe măgar, ce s-a lăsat cu abces purulent, septicemie şi colivă. Fascinant-sinistra lectură mi-a fost prilejuită de o carte pe măsură, scrisă de profesorul Ioan Romoşan, o minte stânjenitor de strălucită şi de ascuţită, care a petrecut vreo zece ani din viaţă să desluşească de ce au răposat câteva mii de celebrităţi din toată istoria umanităţii. Intitulată Moartea nemuritorilor, cartea e, probabil, o premieră şi, cu siguranţă, o lectură tomnie plină de învăţăminte. Eu, de pildă, am învăţat că mizantropiile autumnale şi mizeriile cotidiene nu sunt neapărat mortale. Am mai băgat la cap că în acele zile şi nopţi când n-ai ce scrie, e bine să citeşti. Şi, mai ales, am învăţat să mă feresc de aloe şi de măgari.
Foto: (c) fotosen.ro

Bondaru luptă pentru. O cireadă fericită

Ai lui Bondaru aveau toţi ochi albaştri, mari, blajini, şi o enormă dorinţă pentru un destin neobişnuit. Şapte sau opt copii şi toţi moşteniseră de la tată, Bondaru ăl bătrân, irişii „bleu ciel de Voroneţ”, cum îi lăuda bondăreasa, şi aspiraţia de a arăta satului cât de deosebiţi sunt ei. Dorinţa nu-i totdeauna destul de destoinică, aşa că Rodica s-a măritat cu electricianul satului şi tot ce-a făcut a fost o fată cu ochi albaştri, Vasile a fugit cu o ţigancă şi-acum vinde burlane pe sate, Lili vinde la butică, iar Niculae a făcut puşcărie pentru viol şi când a ieşit a luat-o cu cununie şi copil pe violată. De ceilalţi n-aş şti să zic. Doar Adi, mezinul, se arăta din găoace că e cumva, altfel. Ieşise cu părul creţ, bondoc, ochios şi guraliv şi prima ispravă de care-şi aduc aminte consătenii e că făcuse ţigări din mătase de porumb şi frunze de nuc şi încerca să le vândă moşilor la birt când dăduse criza de Carpaţi fără. Însă lansarea sa oficială s-a produs odată cu alegerile. Adică cele mai zgomotoase, spectaculoase şi manipulate alegeri din toată istoria locului.
Se alegea, desigur, văcarul pe anul curs, scrutin mult mai important pentru toată suflarea satului decât scrutinul pentru primar, preşedinte, constituţie sau naşul rugii. Că văcarul avea grijă de marva şi averea omului care de pe urma vacii trăia şi mânca. Doar că de obicei alegerea văcarului se făcea simplu, după criteriul „cine cere mai puţin”. Adică dintre cei 3-4 oameni dornici să conducă....cireada, ăla care pretindea mai puţini bani şi mai puţine grâne pe cap de vacă, lua jobul. Şi licitaţia nici măcar nu era secretă, fiecare îşi striga la birt oferta, apoi lăsa mai jos decât ălălalt şi tot aşa până când oamenii se adunau în faţă la CAP şi îl desemnau pe cel mai ieftin. Atunci Adi aka Bondărelu a început ce nu se mai văzuse: o campanie electorală. A scris oferta lu’ tată-su pe coli de caiet dictando la maşina de scris de la IAS, unde lucra o sora a lui, cu indigo a dactilografiat în opt exemplare până a avut destule şi a dus-o din poartă în poartă la toţi deţinătorii de cornute şi drept de vot. Pe urmă l-a rugat pe uica Ion alu Petrovici, zis Pictoru’, surdul cu talente de artist, să deseneze o vacă fericită şi un văcar gârb şi cu picioare mari, ca Bondaru al bătrân, să coloreze afişul cu oferta şi sloganul „Un bondar în spatele vacii tale” şi l-a expus pe tabla din centru unde de regulă se afişau meciurile echipei locale, rezultatele şi numele cui s-a bătut după meci. Apoi a început discreditarea adversarilor: că la mandatul trecut ăla nu a dat apă la vaci de leneş şi or rămas sterpe Steluţa şi Joiana, că ălălalt aducea vacile sleite şi gâfâite că le alerga până la saivane unde se culca cu nevasta lu’ cutare în lăstari, că altul a scăpat ciurda în coceni de s-au umflat toate vacile cu porumb de lapte...A fost destul să se işte o vie dezbatere electorală în mase. Au apărut susţinători şi detractori pentru fiecare tabără. Bondaru sr. a crescut în sondaje fiindcă în tabăra lui era şi Ilie, acordeonistul satului, şi profesorul de biologie (care n-avea vacă, totuşi) şi chiar şi Mărie –şerpoaica, blonda divă a satului care avea tatuat un ofidian ce se târa de pe coapsă până într-un loc la care mulţi bărbaţi râvneau şi nu degeaba. S-au înjurat unii cu alţii, s-au încăierat, candidaţii şi-au cinstit devotaţii la cârciumă.
Un mandat de văcar ţine din duminica Paştelui până de rugă, adică la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Aşa că de Florii a avut loc confruntarea in direct a candidaţilor. Cu o zi înainte, Adi Bondaru, şeful de campanie al favoritului carevasăzică, tătâne-său adică, a organizat o chermeză mică, dar ospitalieră, cică de onomastica maică-sii pe care o cheamă Florica. A tăiat un berbec primit de la un cioban sponsor şi a dat ţuică „două prune” şi brifcor obţinut cu relaţii la depozit. Pentru ziua confruntării a aranjat şi platformă de prezentat programul: l-a convins pe moş Geoarge de la măcelăria ceapeului să scoată la stradă masa de tăiat tăuraşii că oricum nu se mai tăia nimic pe ea. A aranjat „scena” electorală în aşa fel că oricum stăteai în faţa ei vedeai tabela de fotbal cu „posterul” cu vaca fericită şi sigla bondarul. A făcut şi fluturaşi: a decupat din din numere vechi de Agricultura socialistă, depozitate în magherniţa paznicului Gyuri, toate pozele cu vaci şi cu insecte şi a scris cu stiloul chinezesc şi cerneală Pelican „votaţi bondarul pentru o vacă relaxată care va da mai mult lapte”. La confruntare s-a adunat lumea ca la urs, tot satul. Căţăraţi pe masă, candidaţii au vorbit despre sănătatea vacii, despre cele mai bune locuri de păscut pe izlaz şi au spus din nou câţi bani şi cât porumb sau grâu cer pe cap de joiană. Toţi au promis să nu bea, să nu fure şi să se dedice adăpatului regulat. După primul tur, au rămas doi candidaţi, desigur şi Bondaru. Care a fost deştept, ascultându-şi feciorul: electoratul era deja obosit de atâta dezbateri, aşa că Lenuţa, zisă Madonna, acompaniată de Iliuţă acordeonistul, le-a cântat „Tu esti floarea vieţii mele” şi „tăuraşului îi place sus la munte, sus la munte, la izvor” (adaptare proprie după un hit clasic al epocii). Pe urmă a urcat Bondarul şi a promis un singur lucru: să repare, cu feciorii lui, ciutura fântânii, că altfel adăpatul rămâne o idee frumoasă doar. Lumea a fremătat de încântare. Dar abia atunci a căzut bomba electorală: managerul de campanie Adi Bondaru a urcat personal pe scenă şi a adus dovezi irefutabile contra rivalului: că la precedentul mandat a luat de la unii mai mult, de la alţii mai puţin şi de la neamuri deloc, a tras de la majoritarii fraieri să-i iasă bugetul. A adus martori şi liste semnate. Şi, a mai adăugat, unii zic, dar noi nu prea credem, că avea anumite pretenţii şi obiceiuri cu junincile tinere...Victoria Bondarului a fost zdrobitoare. De Paşti, bătrânul pocnea mândru din zbici şi femeile îl omeneau la porţi cu ouă roşii şi răchie. Dar văcăria nu e treabă uşoară, aşa că după Paştele mici Bondaru a făcut o alianţă „benefică pentru comunitate”: şi-a luat un ajutor. Care era fix contracandidatul. Deh, politica e o vacă bună de muls.
Nu mult după prima campanie a acelui colţ de Europă, Adi Bondaru a dispărut din sat. Cică a fugit în Australia. După câţiva ani s-a zvonit că s-ar fi întors. Pe urmă n-am mai ştiu nimic de el. Până ieri, când l-am văzut. La televizor! Lângă unul dintre candidaţii la cireada naţională. Prezidenţiabilii, bre. Chiar în spatele unuia din turul 2. Nu vă zic care. Vă dau o şansă să-l recunoaşteţi. Are ochi albaştri, sinceri, şi părul creţ, dat cu gel.


Foto(c) fotosen.ro