Coşniţa cu mărţişaguri

Stă pitită, cuminte, prăfuită, într-un ungher al casei. Un locşor nu prea umblat, din fiecare casă. Aşteaptă răbdurie să dea frunza urzicii. Nu ghiocelul, fiindcă şmecherul ăla mic s-a obişnuit să apară din ianuarie, să se bucure mai multă vreme de atenţie. Aşteaptă deci urzica, fiindcă, nu-i aşa, „primăvara-i mama noastră, cresc urzicile pe coastă, urzica-i mâncare nouă, o mâncă domnii, cu ouă” (sic!). Şi pentru că atunci e vremea ei, a celei cuminţi, pitite, părăsite: cutia cu mărţişoare. O cutie de carton, din ce în ce mai grasă, mai lăbărţată, cu vremea. Sau doar o pungă de nailon, în cazul că soarta i-a fost vitregă. Oricum, singurul cămin de care au parte generaţiile succesive de mărţişoare. Căci ce să faci cu el, după ce trece ziua lui şi se duc babele şi zilele moşilor? Să-l porţi, nu se mai face. Să-l arunci la ghenă ca pe bradul de Crăciun, nu te-nduri. Să-l mănânci ca pe oul de Paşti, nu poţi. Aşa că stau laolaltă, în cutia cu mărţişoare, coşarul cu scăriţa aurie şi cu (niciodată nu am înţeles de ce!) joben, potcoava şi trifoiul cu verdele cojit, inimioara străpunsă de săgeată, pisicuţa de sticlă neagră, zambiluţa cu pietricele parţial sărite. Simple, naive, vesele producţii de masă ale cooperativei socialiste. În stratul următor se aşează, cu emfază, fondul plastic, manufactura, „unicatele”: pene în degrade, flori presate, sticluţe cu nisip şi mărgele, animăluţe din piele cu inscripţii în engleză. Următorul val, cel postrevoluţionar: mărţişoare politice, ecologice, mistice sau erotice, din ce în ce mai multe kitschoşenii, din ce în ce mai puţină poezie. Printre ele, uneori, o regină a balului: un crystal, un bob de argint, o crenguţă simplă de salcie. Şi cutia, din ce în ce mai plină. Se încâlcesc şnururile, se amestecă amintirile, vremile, ideologiile. Şi de câte ori te muţi, zugrăveşti sau faci curăţenie generală, te împiedici de ea şi –ţi vine s-o laşi de izbelişte. N-o arunci, totuşi, pentru că e acolo şi mărţişorul de la primul El, şi cel făcut de ăla micu la grădi’ şi petalele lipite de clasa a şaptea, cea mai bună promoţie, şi piticul de la Vasilică, şi….îţi vine să strigi gata, ajunge, e plină cutia, nu mai încap nici mărţişoare, nici amintiri, oricum nu am ce să fac cu voi, zdrăngănele inutile şi ridicole. Dar apoi vin urzicile, şi 1 martie, şi toate poezioarele alea stupide şi articolele optimist-tâmpiţele şi tarabele colorate şi….zău că-mi vine să-mi las baltă toate interesele!


Foto © fotosen.ro

Aglaia

Aglaia. Aşa o cheamă. Aş vrea să-i scriu numele Aglaja, ca la Veteranyi şi dac-aş fi inventat-o eu, aşa i-aş fi zis, probabil. Da n-am inventat-o, ea e de-adevăratelea, ca şi Salcă şi ca şi Livezile. O cheamă Aglaia Paure. Aşa o cheamă. E oarecum scundoacă şi mie mi se pare că are picioarele strâmbe. Dar e, cum să zic, ţâfroşă şi chiştulată tot timpul, cum se zice la Livezile. Adică pedantă. Cochetă.

Când eram mică, mergeam seara după la lapte la ea. Strigam tare „tanti Aglaaaaaaaaaaaaia“ şi se auzea până la noi acasă şi ai mei râdeau. Io nu ştiam faza cu papagalul. Dacă nu răspundea, intram în curte, pe urmă în Casa mică, luam sticla cu lapte care era pregătită şi o lăsam pe cea goală. Sticla. Câteodată găseam plăcinte sau colăcei şi mâncam cuminte, beam lapte şi pe urmă plecam. Că Aglaia era tare curată, pahar era şi Casa mică, aia care de obicei la ţărani nu-i prea curată.

Ştiam că n-am voie să merg la Casa mare a lui Aglaia. Adică să-mi bag nasul. Şi nu mergeam. Doar că o dată nu era pusă sticla cu lapte şi m-am dus s-o caut. Pe Aglaia, nu sticla. Am găsit-o. În Casa mare. Cu nenea Moisă. Dar nu asta m-a uimit. Altceva m-a făcut paf: furoul. Nu mai văzusem niciodată furou. Nici pe nenea Moisă în izmene nu-l mai văzusem, dar…furoul era cu dantele. Iar eu, deşi încă nu ştiam, eram femeie. Dar şi mai tare m-a uimit corsetul: era la uscat, pe sârmă. Chiar că nu mai văzusem corset decât în filme. Iar tanti Aglaia era, cred, singura ţărancă din România care purta corset să-şi subţieze talia.
Aglaia e măritată. Întotdeauna, adică în tot timpul vieţii mele, a fost măritată. Nu cu Moisă. Cu Lae. Laica Paure. Care e mic, gros şi, la bătrâneţe, şchiop. Dar e blajin. Numai bun pentru Aglaia.

Aglaiei i-a plăcut mereu să trăiască bine. Şi ştia o singură cale pentru asta. Daţ pe aia o ştia bine. La fermă, şi-aduce Oma mea aminte, la scuturat ovăzul, era cald ca-n iad în poduri şi-un praf ucigător, erau treizeci de femei care-şi smulgeau hainele să se scarpine de la praf, dar ovăzul trebuia scuturat. Pe una singură dintre toate o trimitea Luţu Boşcu , şeful de fermă, jos, la birou „să facă rânduiala“. Da, dragă, pe Aglaia. La sfârşit, seara, venea roşie în bodoanga cu care se-ntorceau în sat şi le-mbuna pe muieri cu bomboane mentolate. Oma mea tot n-a uitat.

Pe urmă, când era Iacob Lechtenberger, un neamţ voinic şi cam fanfaron, şef la Atelierul mecanic, l-a angajat şi pe Lae acolo, la atelier. Toată ziua şedea Lae la soare, dar seara, pe la 6-7, ca un făcut tot lui îi venea revizia la combine. Şi trebuia s-o facă. Până când colegii, ai dracului, l-au tot îmboldit să meargă acasă s-o prindă pe Aglaia cu Iacob. Ca să scape de gura lor, mergea. Dar nu intra. Se plimba pe la stradă până ieşea Iacob. Pe urmă zicea la lucru: am fost, era acolo neamţu’, da’ vorbeau, nu făceau altceva. Şi „las’ că-i bine“: asta-i, aşa, înţelepciunea supremă la L. Până la urmă, între imboldurile colegilor să meargă s-o prindă şi intuiţia lui că asta n-ar fi prea bine, Lae a ales calea de mijloc: aia care-l tot ducea în vizită la vecina de lângă casă, Floare a lui Marcheşi.

Au fost şi alţii, dar iubirea vieţii lu Aglaia tot Moisă o fost. Aşa cred eu. Aşa m-am gândit când am văzut-o trecând cu laptele la lăptărie pe Aglaia sâmbătă.

Moisă alu Şpan. Cantor la biserică. Însurat cu Florica. Muiere din aia afurisită, care face reguli pentru toţi, îşi chinuie bărbatul, nora, vecinii, dar respectă, cum să zic, „legităţile morale“ ale comunităţii. Duminica, la biserică, Moisă cântă cel mai tare, fălos ca un cocoş. Când e parastas, tot el e „maestru de ceremonie“. Chiştulată, aranjată, Aglaia îşi sumeţeşte ţâţele şi-şi aranjează…cucernică poalele. Pe Moise îl trec toate apele şi dă falseturi măgăreşti. Când îi scapă un ochi la ea, la Aglaia, atunci Florică strigă ascuţit, afirmându-şi proprietatea: Moisă, peşchirele! (prosoapele, adică). Moisă, răpielţu! (chibritul) Moisă, lumânările! Ascuţit, afurisit, ca o nevastă adevărată. Şi el se execută, cu fălcile strânse. Dar Aglaia zâmbeşte şi-şi îndeasă agale batista în decolteul generos: acolo o s-o găsească Moisă deseară. Batista, bre!

Alu Şpan îs bogaţi. Aglaia…cochetă. Aşa că-ntr-o zi, Moisă o luat de la Puşa, tiganca, un lănţişor de aur…cu monogramă: A. I-a dat jumătate de bani şi a rămas să dea jumătate la leafă. Dar o uitat sau nu ştiu ce s-o-ntâmplat. Şi Puşa s-o dus acasă la el, să ceară banii. A dat de Florica şi s-a plâns. Florica i-a dat banii. Şi-a tăcut acră. Până duminică, la biserică. Sigur că Aglaia avea lănţişor la gât. La începutul slujbei. La sfârşit, nu. Pe Moisă, Florica l-a trimes să ia nişte tămâie pentru acasă. Pe urmă s-a dus la Aglaia, ea, Florica, mai înaltă cu un cap jumătate. I-a smuls lănţişorul şi i-a zis: l-am plătit, e-al meu. Dar nu cred că vorbea despre aur. Sau nu doar. A-mpins-o şi-a plecat.
Roşie, Aglaia s-a ridicat de jos, ajutată de Lae. A plecat acasă şi s-a apucat de treabă. Pe urmă a zis, lu’ mami i-a zis: „să şi-l poarte, să se-ngroape cu aurul ăla. Da’ Moisă…e-al meu“.
Aşa a fost. Florica a purtat, a ciudă, lănţişorul cu monograma A duminică de duminică, la biserică, toată viaţa. Şi când o vedea pe Aglaia zicea tare: „auru îi scump, unele îs eftine“ şi, pe urmă, „Moisăăăă, peşchiru!“
Florica o murit acum vreun an. Or îngropat-o cu lănţişor şi verighetă.
Lae e bolnav, stă în pat şi zice cui vine la el că mare noroc are cu Aglaia, se-ngrijeşte de el ca de icoană.

Sâmbătă seara, puneam flori şerpeşti lângă zidul de la stradă şi Aglaia mi-a strigat peste drum: hai să-ţi dau lapte, că nu te-am văzut de mult. Nu mai poartă corset. Poartă proteză dentară. Dar îi tot ţâfroşă. Zic că nu vreau, că am primit deja şi când mă-ntorc la şerpeştile mele îl văd, pe partea mea de stradă, pe Moisă, mergând încet-încet, să se-ntâlnească la Fruga, unde se-mpreună drumurile. Îl salut şi-l aud murmurând nazal, fals, emoţionat, „miluieşte-ne pre noi după mare mila ta…“

Un ochi la slănină, altul la coliva veşniciei/ ZN

O năpastă nu vine niciodată singură, se spune des la ţară; şi dacă, Doamne-fereşte, vine totuşi singură, au ei, cei de acolo, grijă să-i găsească pereche. Dacă s-o fi născut vreo veşnicie la sat, alta decât cea a sărăciei cu ciucuri, şi-a luat demult tălpăşiţa de acolo, de teamă să nu rămână în fundul gol. Căci în satele patriei mele, când îţi îngropi morţii te trezeşti că-ţi otrăvesc „consătenii” câinele, ca să-ţi poată sparge casa când o-ncui şi pleci, după pomană. Fiindcă e foame, e sărăcie lucie şi orice se poate vinde, purta sau mânca e bun de furat. Şi ceaşca de cafea a doctoriţei, şi cearceaful de pe canapeaua din dispensar, şi sticla cu detergent de vase pe jumătate golită. Totul e pradă. Căci dacă la oraş adolescenţii primesc la multiplex naiva lecţie – avatar despre cei buni şi cei răi, la ţară afli repede că „cei buni” sunt cei morţi, că de la ei poţi fura mai uşor. Din când în când, poliţistul mai prinde câte-un hoţ, dar, spune resemnat, i se dă drumu, că nu e relevant faţă de cât se fură pe cai mari în ţara asta. Muierile încă mai leagă mortul să nu se-ntoarcă moroi şi îi sparg pahare pe mormânt, funeraliile sunt de două ori mai lungi şi de patru ori mai hidoase decât la oraş, preotul aruncă diatribe către babe că nu se pocăiesc cei tineri, copiii cu steagurile bisericeşti chicotesc şi trag pe furiş din sticla cu răchie a groparilor. Cele cinci-şase mult-râvnite slujbe de „barman” la birturile locale sau de vânzătoare la „butică” sunt cam tot ce pot visa la „târgul de joburi” rural. Aşa că învaţă din vreme să omoare căţei, să spargă lacăte, să şterpelească ce le cade în mână de unde este. Se zugrăvesc căminele culturale, se mai pun termopane la poştă, să nu se poată spune că n-are Guvernul grijă de „ţărani”. Dar de meserii, locuri de muncă, venituri decente în agricultură, despre cinste şi veşnicia ei....nu poate fi vorba.

De aia ştirea despre cum primeşte premierul slănină, lapte şi telemea de la maică-sa de 77 de ani, lansată de Antena Satelor şi preluată cu nesaţ de toată media, nici măcar nu m-a amuzat... Stai să afle şi vecinii matale că ai slănină, coane Boc!

Foto (c) fotosen.ro

Hamlet. Si duare tare, tare

Vineri l-am inmormantat pe socrul meu, colonelul. Inmormantarile ortodoxe sunt de 2 ori mai complicate decat cele catolice, iar cele de la tara de 4 ori mai hidoase de cat cele de la oras.

Sambata am avut alta inmormantare. L-am ingropat pe Hamlet. Catelul meu perfect.
Mi l-au otravit in ziua inmormantarii, cand putea intra orice in curte. L-au ucis ca sa-mi sparga casa, sa fure, caci dupa ce nu mai era socrul meu...doar Hamlet le mai statea in cale. Hamlet avea curtea lui, casa lui si doar atunci puteau ajunge la el.

Era cel mai frumos, vesel, hiperkinetic si zalud catel din lume. M avea un joc cu el : "catel prost, catel destept". Hamlet era aproape intotdeauna catelul destept.

Nu a fost niciodata, nici macar o data, bolnav.

Hamlet era puiul lui Henric, din familia regizorului Ieremia. Se nascuse in preajma premierei lui VIF.

Kamo, blues-ul trist/ZN

Pe mine, Kamo nu m-a învăţat trioleţii. I-a păstrat, cred, pentru Podratzky. Şi pentru atâţia alţi, mulţi, incredibili de mulţi, oameni cărora le-a pus jazzul în braţe. Unii, au reuşit să nu uite. Pe Kamocsa Bela l-am cunoscut la etajul şase al Hotelului Central, acolo unde se putea cânta jazz şi blues dacă şeful de sală scria în registrul muzical că se cheamă româneşte Doină sau Febră. Eram elevă de liceu şi pe ăştia ca mine, atunci, în incredibilii ani `80, îi ridicau patrulele miliţieneşti din cinematografe, cofetării şi alte „locuri de pierzanie” a moralei socialiste. Când a descins gaia la Central, Kamo mi-a salvat pielea şi seara: le-a zis organelor că sunt cu ei, cu artiştii, că reprezint „publicul tânăr” şi ajut la „ameliorarea repertoriului”. Miliţienii îl cunoşteau -cine nu-l cunoştea pe Kamo în Timişoara lui?- şi m-au lăsat în pace. După câteva zile, reîntâlnindu-l, am vrut să-i mulţumesc. Mi-a dat un examen –fulger de jazz&blues. Nu mi-a zis dacă l-am trecut şi abia când, după mulţi ani, mi-a cerut scurt, cât ai zice „jazz”, să fiu „piarul” lui, al Bega- bluserilor şi al tuturor festivalurilor pe care, inepuizabil, le născocea, m-am gândit că poate că da, am luat examenul. Mi-a lăsat timp să mă obişnuiesc cu vizitele lui la redacţie, mereu cu buzunarele pline de planuri noi, afişe şi muzici, cu întâlnirile la terase alese pe criteriul sonorului din difuzoare, cu felul în care saluta invariabil cu „Hi!” şi cu accentul cu care zicea pe scenă „mărsiiiii”. M-am învăţat să-l văd trecând cu bicicleta şi fredonând, să aud frânele maşinii cu numărul jaz lângă mine şi pe el, prin geamul deschis, „Hi”. M-am obişnuit să-l ştiu încăpăţânat (şi numai Dumnezeu şi prietenii ştiu că Gala Blues-Jazz şi-a tras seva şi longevitatea din această înnebunitoare încăpăţânare), mereu blajin cu mine, tenace, povestaş, întotdeauna parolist. Îmi plăceau la el felul acela de ghiduşie fără răutăţi şi curajul cu care purta acei incredibili pantaloni în carouri. Nu mi-a lăsat niciodată timp să mă gândesc că suntem prieteni sau că asta s-ar putea termina vreodată. Nu te puteai gândi la asta, aşa cum nu-ţi poţi imagina Timişoara fără Piaţa Unirii sau Bega fără poduri, fără magnolii, fără blues. Ca un bun prieten m-a îmbogăţit cu vreo zece nume din „marele jazz”, cu câteva CD-uri şi o mulţime de întâmplări. Voia să scriem împreună o carte despre Timişoara cu muzici a anilor 1960-2000. Pentru că mi se părea o utopie atunci, dar şi pentru că eram convinsă că el şi amintirile lui aveau să atingă longevităţi matusalemice, am amânat perpetuu. Nici atunci când mi-a zis că e bolnav, nici când, la ultima Gală de la Capitol, l-am ascultat cântând cu o poftă de joc devoratoare, n-am crezut altfel. Acum mă bucur că el a scris, singur, cartea, fără-ndoiala o „kamotemeswar”-carte, pe care abia aştept s-o întâlnesc şi să-i zic „Hi, Kamo!”.

(c) fotosen.ro

Iarna vrajbei, vremea şuşei

Ianuarie-i gata, dusu-s-a, iarna asta parcă-i bătută-n cap ca Boc, nu pricepe că mă deranjează, şi nicio premieră teatrală n-a făcut demn de ţinut minte acest început de an. Drept e că micile laşităţi fac viaţa mai suportabilă şi de la compania Revizorului lui Vutcărău vreme de patru ore m-am sustras cu grijă. Mă surprinde să observ cum spectacolul numit 2010 seamănă şocant cu 1990, un reload ieftin în care şuşa politică o bate la fundul gol pe cea teatrală, în care spectacolul parvenirii în fruntea obştii, cel monden, cel din fotbal sau de pe stradă fură „ţărişoara noastră scumpă” într-un dement carnaval. Sigur c-avem şi noi faliţii noştri. Un întreg popor de faliţi, în vreme ce oamenii cei mai bogati din ţara asta sunt, chipurile, de stânga. Ceaţa doctrinară produce qui pro quo pe bandă, PSD face politică de stânga-mprejur, PDL se-nvârte ca roza vânturilor cu marele cocoş în vârf, politica liberală se face la Snagov cu singura grijă să fie pe placul mangafalei Patriciu, ceilalţi sunt de parcă n-ar fi. Patria stă cu sufletul la gură că Mutu s-a dopat cu pilule de slăbit ca toate gospodinele, că Udrea nu va mai avea statuie de gheaţă la Suceava, că Mircea Băsescu e naş la Bercea Mondialu’. Din departare se aude un gong...

Foto: (c) fotosen.ro