Dragă Domnule Moş Crăciun,

În primele mele rânduri, aş vrea să-ţi scriu că mi-e bine. Da’ nu pot, că aş minţi şi ştiu că tu eşti infailibil la mirosit minciunile. Oricum, trebuie să recunoşti că nu te-am mai deranjat demult, în parte şi fiindcă ştiu ce oribile îs aşteptările celorlalţi şi, mai ales, senzaţia aia că toţi vor câte o bucăţică din tine şi din timpul tău, fiecare crezându-se unic şi irezistibil cu problema lui. Drept e că nici tu nu te-ai mai deranjat de pe vremea lui Pazvante să treci pe la mine, n-am dejte la toate membrele pentru câţi ani m-ai ignorat şi uite că eu tot ţin faith-ul în miracolul de pe strada 34. Dar acuma, cu disperare, te rog să faci un update şi să mă retreci pe listă, că-s la capătul puterilor, pe toate planurile.

Sigur că am o „listă a dorinţelor materiale” (tractoraş de tăiat iarba la Livezile, laptop apple, foto canon, staţie meteo, bicicletă roşie), dar nu ţi-o arăt că ştiu că nu-ţi plac dorinţele materiale. Cu cele practice nu cred că ai vreo problemă, aşa că încep cu urgenţele: te rog frumos de tot, ocupă-te tu de factura restantă la electrica (vezi că e cam babană), fă cumva să ne dea napoi gazu tăiat şi, special pentru filmele cu tine, cablul teve. Dar mai ales treci pe la autoservice şi fă un miracol măcar cu una dintre maşini, iar pentru cealaltă ajută-mă să găsesc un alternator la secondhend ieftinel. A, da, repară şi hidroforul, ştiu că poţi, şi pune nişte praf fermecat pe ţevi să nu mai îngheţe. Şi pentru că totuşi Crăciunul ar trebui să fie fun, bagă-i în sperieţi pe clienţi ca pe Scrooge şi fă-i să-şi achite facturile, bine?

Ştiu că de Crăciun e frumos să le doreşti bine altora şi, cu cât sunt acei alţii mai naşpa cu tine, e mai puternică dorinţa ta, am citit asta undeva. Aşadar, te rog mult, mult, tuturor organelor de stat şi finanţe care vor să mă jupoaie acum şi tuturor oamenilor care îmi cer în fiecare zi bani, bani, bani, dă-le o vacanţa în bahamas sau la tine în laponia, una pe viaţă, dacă poţi.
Nu te mai rog să mă scapi de spectacolele proaste, de astea m-am lecuit, nici de kilogramele în plus, cu alea m-am învăţat.

În încheiere, Moş Crăciun, te asigur de consideraţia mea şi că pentru mine ai rămas acelaşi moş neaoş, cu bundă miţoasă şi miros de lăptărie, ca-n copilărie, dinainte de tunica roşie, bulubucii de coca şi hohoho.

Cu drag şi jenă, a ta,
ştii tu cine

Colonia. Un loc din Timişoara unde copiii merg la şcoală cu căruţa

Între strada caraghios botezată Canal Bega şi maidanul meu cu extratereştri se află Colonia. Vreo douăzeci de case ghemuite, peticite, necăjite. Toate cu termopane, însă. Şi, printre ele, cam tot atâtea rulote, vagoane, cutii de lemn transformate în dormitoare, coşmelii şi cocoloaşe lipite de pereţii caselor ca să mărească spaţiul locativ. Semne clare de boom demografic. În petecul de curte rămas, îţi sare-n ochi câte-un „accent estetic”: o barză de metal înfiptă în beton, o inimioară de burete pe geam, o baltuţă secată, dar cu pietre aranjate „în cascadă”. Şi multe rufe pe sârmă. Fiindcă romii din micuţa colonie din Plopi - poate ghipteri, nu ştiu- sunt ţigani curaţi. Cele mai multe dintre bulendrele puse la uscat sunt hăinuţe de copii. Cum trec zilnic prin Colonie (de când un rumân deştept mi-a blocat ieşirea spre podul Ghirodei trăgând un şanţ ca să şantajeze primăria să-i plătească bucăţica de drum care trece pe pământul lui), sunt un fel de taxi-gratis pentru ţigani. Aşa, ca- ntre vecini. Plouă zbiciuit, a lapoviţă, şi cei doi „clienţi” înghesuiţi în matiz, printre bogu şi shinaiele mele, vor şi ei „până mai încolo, în sat”, adică în cartierul periurban Plopi. Conversaţia începe invariabil cu „staţi la vile? Sunteţi a lu’ domnu’ arhitectu’ muiere, nu?” şi, previzibil, continuă cu dejtu’ pe rană. „Că nu ne bagă şi nouă autobuz până aici, parcă noi nu ni-s oameni pântru Ciuhandru. Baremi dacă nu pentru noi, pentru ăi mici. Dimineaţa şi la amiază, să nu meargă şi ei pe jos la şcoală. Autobuzul vine numa’ până la canal Bega la jumate, cât ar fi să mai o ţâră de drum? Da’ di ce să se deranjeze pântru nişte ţâgani”. Femeia are simţ critic, bărbatul o domoleşte temător. Amândoi trăznesc a tutun. Câţi copii sunt aici în Colonie, întreb. „Mulţi, doamnă, câţi o dat Domnu’”. Păi câţi o dat? O sută? „Să tot fie, cine să ştie? Că fiecare familie are şi cinci, alţii şi 7 şi 8, nu –i mai numără nimeni”. Câţi merg la şcoală? „Păi , aşa, mai des, merg vreo 30-40. Dar mai îs şi alţii care nu merg. Şi care îs de grădiniţă. Şi care nu-s scrişi”. Sunt mulţi, frumoşi, oacheşi şi veseli şi când dă soarele ies pe maidan şi se hârjonesc ca puii de mâţe prin praf. Vara se scaldă, ca-n Rai, sub podeţul care desparte Colonia de „lumea civilizată” cu autobuz. „Avem un vecin care are căruţă şi cal şi când n-are de lucru dimineaţa îi mai suie pe copii, claie, trizăci în căruţă, şi îi cară la şcoală. Când plouă, punem o prelată de cort pe ei să nu-i ude şi ei să pişcă şi chirăie dedesubt. Când ajung la şcoală, în Plopi, ăilalţi copii strigă: or viniţ ţâganiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii”...