joi, 14 aprilie 2011
miercuri, 13 aprilie 2011
Tăcerea iezilor. (că nu ştiu ei ce-i Paşte!)
La doar câteva minute depărtare de Timişoara, peisajul se schimbă brusc, înviorat de o turmă de capre. Nea Gheorghe, cum ni se recomandă păstorul, îşi paşte caprele aici de-o viaţă. În orice caz, mult dinainte ca zona cunoscută drept Slavic din comuna periurbană Ghiroda să se transforme din izlaz în „cartier rezidenţial”. Zglobii, neştiind ce-i Paşte, iezii zburdă şi pasc iarba dintre cele aproximativ 20 de vile, unele rămase neterminate probabil din pricina recesiunii.
„Eu locuiesc acolo, în prima casă de lângă pod, şi întotdeauna mi-am adus caprele aici la păscut şi aşa o să fie mereu. Sau măcar cât mai am eu de trăit. Nu cred că fac vreun rău cu asta. Rău fac ăştia care vin cu căruţe şi maşini şi aruncă gunoaie aici”, spune omul. Tot criza, probabil, este cauza pentru care rata de supravieţuire a iezilor se prefigurează a fi mai mare decât oricând. „Carnea de ied e mai bună, mai dulce şi mai fragedă decât aia de miel şi nici nu miroase, e mai fină. Eu am clienţi care vin în fiecare primăvară să ia de la mine. Dar în rest nu ştiu cum or fi preţurile şi pe nimic nu-mi dau iezii, e păcat, mai bine îi las să trăiască”, ni se destăinuie bătrânul.
Şi, dacă în Slavicul Ghirodei iezii zburdă printre viloace, în cartierul timişorean Plopi, de-a lungul canalului Bega, o turmă mai modestă, cu doar 5 iezi, traversează zilnic şoseaua spre dâlma pe care sunt duşi la păscut de stăpâna lor.
Oficial, inspectorii Direcţiei Sanitar-Veterinare şi cei ai Primăriei Timişoara le permit ciobanilor să îşi scoată la vânzare mieii şi iezii începând de marţi, 12 aprilie, în pieţele Badea Cârţan şi Iosefin. În prima dintre pieţe însă, luni, 11 aprilie, carnea de miel era deja pe pult, cu preţul de strigare de 23 - 24 de lei kilogramul. „Parcă-s din aur mieii aştia. Dacă nu mai lasă din scor, o să mâncăm iar pulpe de miel congelate, din Noua Zeelandă”, a răbufnit unul dintre (ne)cumpărători.
foto : eu
„Eu locuiesc acolo, în prima casă de lângă pod, şi întotdeauna mi-am adus caprele aici la păscut şi aşa o să fie mereu. Sau măcar cât mai am eu de trăit. Nu cred că fac vreun rău cu asta. Rău fac ăştia care vin cu căruţe şi maşini şi aruncă gunoaie aici”, spune omul. Tot criza, probabil, este cauza pentru care rata de supravieţuire a iezilor se prefigurează a fi mai mare decât oricând. „Carnea de ied e mai bună, mai dulce şi mai fragedă decât aia de miel şi nici nu miroase, e mai fină. Eu am clienţi care vin în fiecare primăvară să ia de la mine. Dar în rest nu ştiu cum or fi preţurile şi pe nimic nu-mi dau iezii, e păcat, mai bine îi las să trăiască”, ni se destăinuie bătrânul.
Şi, dacă în Slavicul Ghirodei iezii zburdă printre viloace, în cartierul timişorean Plopi, de-a lungul canalului Bega, o turmă mai modestă, cu doar 5 iezi, traversează zilnic şoseaua spre dâlma pe care sunt duşi la păscut de stăpâna lor.
Oficial, inspectorii Direcţiei Sanitar-Veterinare şi cei ai Primăriei Timişoara le permit ciobanilor să îşi scoată la vânzare mieii şi iezii începând de marţi, 12 aprilie, în pieţele Badea Cârţan şi Iosefin. În prima dintre pieţe însă, luni, 11 aprilie, carnea de miel era deja pe pult, cu preţul de strigare de 23 - 24 de lei kilogramul. „Parcă-s din aur mieii aştia. Dacă nu mai lasă din scor, o să mâncăm iar pulpe de miel congelate, din Noua Zeelandă”, a răbufnit unul dintre (ne)cumpărători.
foto : eu
marți, 15 martie 2011
marți, 25 ianuarie 2011
Taia. 1.
Bunicul n-a crezut că vor rămâne la putere comuniştii. Nici după ce i-au luat pământurile, castelul, animalele, cabrioleta, vinăria. Nici după ce l-au băgat la puşcărie, de chiabur. În ruptul capului n-a vrut să creadă că va dura regimul comunist. „Aştia n-au simţul proprietăţii, simţul istoriei, bun simţ. N-au cum să rămână”, zicea. După o vreme, îl rugau toţi din familie să nu mai zică, dar Taia nu era omul să renunţe la convingeri ori să şi le tacă. Şi aştepta zi după zi „să pice ăia”. După vreo cinzeci de ani, la revoluţie, a ieşit ţanţoş pe stradă, la fântână, a ridicat un deget către mulţimea adunată să vorbească despre nemaifăcutele de la Timişoara, alde Chiţapache, tata Tudor, ţaţa Leana lu' Valer lu' Rista, şi a tunat: „ei, vă spusei eu? Se duseră!”.
Mi-am amintit asta văzând-o, ascultând-o, într-o emisiune a televiziunii publice, pe doamna Simina Mezincescu. Extraordinar om dânsa. Emoţionantă prezenţă.
Mi-am amintit asta văzând-o, ascultând-o, într-o emisiune a televiziunii publice, pe doamna Simina Mezincescu. Extraordinar om dânsa. Emoţionantă prezenţă.
luni, 24 ianuarie 2011
Moş Teacă, ce-ai în teacă?
Plutonul de execuţie dacă m-ar paşte şi tot o să-mi spun, ca o bună şi iubitoare noră de colonel, părerea despre pensiile militarilor. Rezerviştii care fac astăzi, de Ziua Unirii, patriotic
ă tarantelă pentru pensiile lor „recalculate” (şi absolut previzibil să reacţioneze aşa) aparţin unei generaţii de militari care a reuşit, slavă Domnului, să stea o viaţă în slujba (şi la umbra) drapelului fără să ducă vreun război, fără să ridice arma către inamic. În general (sic!) fără să ridice altceva decât propriile lefuri. Care nu erau deloc de lepădat: la vremea când tatăl meu, profesor de literatură la gimnaziu, câştiga 2000 de lei în anul 80, socru-meu, colonelul, lua în mână frumuşica sumă de 8000 de lei. Plus beneficiile, nici ele de neglijat, în virtutea unei vechi cutume care zice că războinicul trebuie să fie bine plătit ca să nu se-ntoarcă împotriva ta. Aşa că din obsedantul deceniu cinci şi până la revoluţia de la objnouă, gradaţii aveau la unitate raţii generoase de carne, pâine, lapte (inclusiv la vremea când populaţia făcea foamea pe cartelă), lemne şi cărbuni dacă ţineau teracotă, stofă pentru costume, pantofi gratis şi bilete de tratament pentru nevestele ofiţerese. Admit că aveau ierarhii, regulamente, exerciţii şi aplicaţii...dar ce slujbă serioasă nu are toate acestea? Nu se trezesc şi popii la slujbe în zori? Nu au şi şoferii regulamente, actorii exerciţii, nu am şi eu şedinţe şi team-building-uri, nu avem toţi şefi? De ce atunci ar avea ei pensiile astea babane, când tuturor celorlalţi ni s-au impus sacrificii, măsuri de solidaritate socială, ni s-au tăiat salariile, pensiile, banii pentru copii? Doar pentru că ei s-au obişnuit cu traiul bun? Şi ca buni patrioţi dau în judecată ţara, să le plătim, cu următoarea guvernare, noi toţi pretinsa pagubă?
Şi pentru că tot aud o ţară deplângându-l pe cel mai celebru general stelar al României că i s-a scurtat cu 70% pensia, cică după ce i-au tăiat-o (sic iar!), a rămas cu 470 de euro. Ce să zic? Că Oma mea are pensie 370 de lei şi a muncit o viaţă la „separator” cărând saci cu grâne până i s-a curbat spinarea ca transfăgărăşanul? O lege morală ar fi să nu existe pensie mai mică de 1000 de lei, nici mai mare de 2000 de lei, iar diferenţele se să facă între aceste bareme decente.
Într-o zi, trecând cu maşina pe Calea Lugojului, am văzut un tanc T 55 (vezi foto) pe care îl duceau la fier vechi. Un tanc bun, care a făcut războiul rece. Acum nu mai era nevoie de el şi-l duceau nişte şmecheri care îl cumpăraseră pe trei parale, să-l vândă cu profit, la kilogram. Am plâns de mila lui şi aş fi vrut să-l iau acasă. Şi niciun rezervist nu plângea lângă mine.
Foto: eu
ă tarantelă pentru pensiile lor „recalculate” (şi absolut previzibil să reacţioneze aşa) aparţin unei generaţii de militari care a reuşit, slavă Domnului, să stea o viaţă în slujba (şi la umbra) drapelului fără să ducă vreun război, fără să ridice arma către inamic. În general (sic!) fără să ridice altceva decât propriile lefuri. Care nu erau deloc de lepădat: la vremea când tatăl meu, profesor de literatură la gimnaziu, câştiga 2000 de lei în anul 80, socru-meu, colonelul, lua în mână frumuşica sumă de 8000 de lei. Plus beneficiile, nici ele de neglijat, în virtutea unei vechi cutume care zice că războinicul trebuie să fie bine plătit ca să nu se-ntoarcă împotriva ta. Aşa că din obsedantul deceniu cinci şi până la revoluţia de la objnouă, gradaţii aveau la unitate raţii generoase de carne, pâine, lapte (inclusiv la vremea când populaţia făcea foamea pe cartelă), lemne şi cărbuni dacă ţineau teracotă, stofă pentru costume, pantofi gratis şi bilete de tratament pentru nevestele ofiţerese. Admit că aveau ierarhii, regulamente, exerciţii şi aplicaţii...dar ce slujbă serioasă nu are toate acestea? Nu se trezesc şi popii la slujbe în zori? Nu au şi şoferii regulamente, actorii exerciţii, nu am şi eu şedinţe şi team-building-uri, nu avem toţi şefi? De ce atunci ar avea ei pensiile astea babane, când tuturor celorlalţi ni s-au impus sacrificii, măsuri de solidaritate socială, ni s-au tăiat salariile, pensiile, banii pentru copii? Doar pentru că ei s-au obişnuit cu traiul bun? Şi ca buni patrioţi dau în judecată ţara, să le plătim, cu următoarea guvernare, noi toţi pretinsa pagubă?
Şi pentru că tot aud o ţară deplângându-l pe cel mai celebru general stelar al României că i s-a scurtat cu 70% pensia, cică după ce i-au tăiat-o (sic iar!), a rămas cu 470 de euro. Ce să zic? Că Oma mea are pensie 370 de lei şi a muncit o viaţă la „separator” cărând saci cu grâne până i s-a curbat spinarea ca transfăgărăşanul? O lege morală ar fi să nu existe pensie mai mică de 1000 de lei, nici mai mare de 2000 de lei, iar diferenţele se să facă între aceste bareme decente.
Într-o zi, trecând cu maşina pe Calea Lugojului, am văzut un tanc T 55 (vezi foto) pe care îl duceau la fier vechi. Un tanc bun, care a făcut războiul rece. Acum nu mai era nevoie de el şi-l duceau nişte şmecheri care îl cumpăraseră pe trei parale, să-l vândă cu profit, la kilogram. Am plâns de mila lui şi aş fi vrut să-l iau acasă. Şi niciun rezervist nu plângea lângă mine.
Foto: eu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)