Faceți căutări pe acest blog

duminică, 20 decembrie 2009

Crăciun cu mărgele şi cercei


Revoluţia răsturnase totul în jurul meu şi în oamenii din jurul meu, aşa încât Crăciunul a venit neaşteptat, ca un fluture de varză pe un Om de Zăpadă. Ne-a luat pe toţi în surprindere, mai ales că soarele din zilele acelea ne lăsa să credem că iarna e ca vara şi, când i-am auzit pe toţi oamenii aceia cântând, în Piaţa Operei, „o, ce veste minunata” m-am gândit mai degrabă la vestea cu „ole, ole, ceauşescu nu mai e”, la frenezia absolut miraculoasă a acelor zile, la delirul de a fi împreună cu ceilalţi pe stradă şi la ce minunate vremuri or să înceapă pentru toţi românii. Aşa că în ziua de 25 decembrie 1989 am fost foarte, foarte bucuroasă să-l găsesc în Piaţa Iosefin pe moroşeanul acela exaltat, care mi-a dat pe „10 lei şi un bună ziua” ultimul lui brăduţ, un molid ciufulit care aducea mai degrabă a asparagus decât a brad de Crăciun. Şi cum cutia cu beteală şi globuri rămăsese undeva la ţară, am împodobit năzdrăvănia ţepoasă cu toate mărgelele, brăţările, panglicile, cu toţi cerceii gen „fondul plastic” pe care mi-i făcusem în vremea liceului, când cristalele swarowski nu se inventaseră, iar brazii ecologici se chemau „de masă plastică” şi se vindeau, pe sub mână, la Alimentara. Cea mai dichisită delicatesă culinară pe masa acelui Crăciun s-a nimerit să fie laptele condensat, gros, păstos ca un lipici şi dulce –dulce, marfă chinezească apărută brusc, în nişte cutii de pleu, pe rafturile alimentarei cunoscute drept Ciuperca. Şi a fost un Crăciun perfect.
O, brad fiţos, cânt în gând plimbându-mă după 20 de ani prin imensul (komso)mall lucitor, mai ascunzi vreo poveste printre crengi, design şi marketing?

miercuri, 16 decembrie 2009

Revoluţia mea. Amintiri la borcan cu filet. (II)






Vacanţa aceea de iarnă, prima vacanţă din viaţa mea de învăţătoare la clasa a IV-a, venise la timp. Să mă salveze. Să mă scape de „agitaţia vizuală”. Care însemna să decupezi cu foarfeca poze cu Nicolae Ceauşescu şi cu tovarăşa, poze trimise de agerpress sau din revista Cutezătorul, şi să le lipeşti pe cartoane lungi, albe, din cele pe care şcoala le folosea şi să crească viermi de mătase. Şi din litere să faci lozinci care să fie altfel decât în alte clase. Şi să lipeşti cartoanele pe peretele cu tabla crăpată de lemn, aşa încât, oricum ar sta, copiii să le vadă. Eram singura din toată şcoala care n-avea agitaţie cu lozinci, asta nu e bine pentru spiritul de abnegaţie al colectivului, mi-a spus directorul şcolii în ultima zi a trimestrului, mă întorc în prima zi de şcoală şi dacă nu găsesc agitaţia la perete, convoc colectivul să-ţi faci autocritica şi te zbor în câmpul muncii de la ceape. Directorul era (încă e) un libidinos şi pipăios, iar şuviţa prelungă sub care îşi pitula chelia şi pozele Ceauşeştilor, rispite de-a valma pe masa cu „material didactic” au rămas ultimele mele amintiri din Epoca de Aur. Peste ele, iureşul, Revoluţia, frenezia inefabila care anula în oameni instinctul de conservare, profilul pleşuv al acelui domn înalt care era în faţa noastră, mereu în primul rând al coloanei, şi pe care, am aflat, îl chema „domnul Romândaşcu”. Soldatul brun, imberb tragând cu mitraliera, din remorca unui camion, în oamenii adunaţi la coadă, la măcelăria din Iosefin. Femeia căzută pe trotuar, ochiul ei curgând, sânge şi creier de sub baticul stacojiu. Pe pod un bătrân mort cu o plasă cu o plasă pe care zâmbeşte Albă ca zăpada. Soare, vitrinele sparte ale librăriei din centru, zgomotul ireal, halucinant, al armelor, lângă mine un bărbat mustăcios zvârcolindu-se şi plângând, înjura şi zicea mamă, măiculiţă, eu ghemuită sub un tuya. Tancurile, ca armata de elefanţi a lui Hannibal, scrâşnind, oameni şi pâine şi ceai cald de la o femeie cu cearcăne şi mătănii. Elicopter, Ceauşescu fuge, „tiranul împuşcat”. Până-ntr-un an o să fim ca-n Germania, zice directorul şcolii când, după Revoluţie, ne întâlnim în prima zi a trimestrului, la cancelarie. Eu nu cred, dar tac, n-am chef să-mi fac autocritica pentru pesimism. Tace şi el, nu zice nimic de agitaţia vizuală. Sună, mă duc spre clasa mea, intru şi....rămân tablou. Pe perete, sub tabloul cu freza ondulată a fostului Tovarăş, stă în toată splendoarea „agitaţia vizuală”. Poze cu conducătorii iubiţi, pionieri, flori şi şantierele patriei, lipite „artistic”. Deasupra scrie „Uniţi în cujet comunismul construim”. Cujet, în loc de cuget. Deci cujet şi mă lămuresc: tanti Silvia, femeia de serviciu, a venit de dragul meu în vacanţă şi a făcut agitaţia, să mă scape de autocritică. Râd în hohote, râd cu lacrimi şi îmi dau seama că e primul meu mare râs postcomunist...

duminică, 13 decembrie 2009

Revoluţia mea. Amintiri la borcan cu filet. (I)


Amintirea e clară, proaspătă, grea de detalii redundante. Ca un film văzut ieri. Amintirea e cum am urcat în tramvaiul 1 negru spre Gara de Nord, să plec „cu trenul de 4” acasă. Cum în geanta neagră, cu mânere croşetate de mama după ce alea „originale” s-au rupt, aveam haine de spălat şi două borcane goale, „cu filet”, zestre importantă căci în ele primeam la întoarcere mazăre dulce şi celebrele „icre false”, din griş şi conservă de peşte. Şi cum zdroncăneau, ruşinându-mă, borcanele la hurducăneala tramvaiului din Piaţa Operei, pe lângă peştii care arătau altfel, peste podul pe Bega. Unul s-a spart chiar atunci, când tramvaiul s-a oprit brusc, „în Maria”, şi n-a mai vrut să plece. Am rămas în tramvai, neştiind. Am rămas aşteptând îndelung, până când am ştiut că trenul de 4 s-a dus şi atunci am coborât să aflu. Oamenii te priveau pieziş când întrebai, erau suspecţi curioşii, dar curiozitatea mea le-a părut sinceră aşa că mi-au spus. De pastorul Tokes şi că „aşa ceva nu se mai poate”. Mi-era frig, m-au lăsat la baie, în casă oamenii vorbeau în şoaptă, repetau întruna „Istenem”, o tanti micuţă, grăbită, mi-a dat un sandviş cu unt şi piparcă. Plutea în toate o stare de excitaţie, un mister care-mi lipea tălpile de trotuar, aşa c-am stat cu ei până la trenul de 7. Am plecat să le spun alor mei şi m-am întors cu primul tren, la 4 dimineaţa: Revoluţia tot acolo, mă aştepta...

foto (c) fotosen.ro

luni, 30 noiembrie 2009

De ce-a murit Zaraza?


Sticks-uri de toamnă cu aromă de colivă. Cine –a trecut cu bine de asteniile de primăvară şi a supravieţuit vâscoasei canicule urbane, e tratat acum cu plumb bacovian, melan(c)holii şi refrenul obsedant care-ţi vâră bemolii lui Alifantis prin urechea internă până-n bila leneşă. Fiindcă, aţi băgat de seamă, „a venit, a venit toamna, acoperă-mi inima....” Care-n termeni citadini se traduce simplu prin „iadul pe pământ”. Adică quadruplarea maşinilor în trafic fix la ora când ai şi tu de mers undeva şi, inevitabil, multiplicarea în progresie geometrică a mojiciei rutiere, a claxoanelor isterice, a „priorităţii de jeep” inventată de barosani ca să umilească fraierii în maşini mici, care mai cred naivi în regula priorităţii de dreapta ori de semn. Mai adaugă la tablou ştirile proaste şi pe cele teribil de proaste, campania electorală, şedinţele cu părinţii, iritarea că, oricum te-ai îmbrăca, ţi-e ori frig dimineaţa, ori cald la amiază; mai pune aniversările prietenilor care par să se fi născut toţi toamna, apoi durerile de oase, mizantropiile autumnale, zvonurile că nu va fi festivalul dramaturgiei româneşti...am uitat ceva? Când nici aspirinele, propolisul sau muzica lui Elgar nu mai funcţionează, te întorci de unde n-ai plecat, la terapia care te salvează dintotdeauna: lectura intensivă, obsesivă, selectivă şi delectivă. Şi dacă dai în Ţara cărţilor pe care Încă n-ai apucat să Le citeşti de volumul potrivit, citeşti că Gambetta suferea de astm, diabet, sifilis, apendicită, tiflită, litiază renală şi peritonită, dar a mierlit-o împuşcându-se accidental, la 44 de ani. Sau că pe Machiavelli l-au terminat purgativele cu aloe, că Errol Flyn făcea sex (mortal) cu o adolescentă când l-a lăsat inimioara sau că boala care l-a terminat pe Mozart are numele sonor de glomerulonefrită. Odată stârnită macabra curiozitate, ronţăi ca pe sticksuri morţile iluştrilor lumii: afli că bietul Rasputin a fost otrăvit, împuşcat şi înecat, că marele Constantin Tănase a făcut angină streptococică după ce a băut o bere foarte rece într-o bodegă din Cişmigiu, dar l-au căsăpit, pesemne, sovieticii, că frumoasa şi tuberculoasa Zaraza şi-a tăiat beregata, sau că pictorul Vernet a sucombat după o căzătură de pe măgar, ce s-a lăsat cu abces purulent, septicemie şi colivă. Fascinant-sinistra lectură mi-a fost prilejuită de o carte pe măsură, scrisă de profesorul Ioan Romoşan, o minte stânjenitor de strălucită şi de ascuţită, care a petrecut vreo zece ani din viaţă să desluşească de ce au răposat câteva mii de celebrităţi din toată istoria umanităţii. Intitulată Moartea nemuritorilor, cartea e, probabil, o premieră şi, cu siguranţă, o lectură tomnie plină de învăţăminte. Eu, de pildă, am învăţat că mizantropiile autumnale şi mizeriile cotidiene nu sunt neapărat mortale. Am mai băgat la cap că în acele zile şi nopţi când n-ai ce scrie, e bine să citeşti. Şi, mai ales, am învăţat să mă feresc de aloe şi de măgari.
Foto: (c) fotosen.ro

marți, 24 noiembrie 2009

Bondaru luptă pentru. O cireadă fericită


Ai lui Bondaru aveau toţi ochi albaştri, mari, blajini, şi o enormă dorinţă pentru un destin neobişnuit. Şapte sau opt copii şi toţi moşteniseră de la tată, Bondaru ăl bătrân, irişii „bleu ciel de Voroneţ”, cum îi lăuda bondăreasa, şi aspiraţia de a arăta satului cât de deosebiţi sunt ei. Dorinţa nu-i totdeauna destul de destoinică, aşa că Rodica s-a măritat cu electricianul satului şi tot ce-a făcut a fost o fată cu ochi albaştri, Vasile a fugit cu o ţigancă şi-acum vinde burlane pe sate, Lili vinde la butică, iar Niculae a făcut puşcărie pentru viol şi când a ieşit a luat-o cu cununie şi copil pe violată. De ceilalţi n-aş şti să zic. Doar Adi, mezinul, se arăta din găoace că e cumva, altfel. Ieşise cu părul creţ, bondoc, ochios şi guraliv şi prima ispravă de care-şi aduc aminte consătenii e că făcuse ţigări din mătase de porumb şi frunze de nuc şi încerca să le vândă moşilor la birt când dăduse criza de Carpaţi fără. Însă lansarea sa oficială s-a produs odată cu alegerile. Adică cele mai zgomotoase, spectaculoase şi manipulate alegeri din toată istoria locului.
Se alegea, desigur, văcarul pe anul curs, scrutin mult mai important pentru toată suflarea satului decât scrutinul pentru primar, preşedinte, constituţie sau naşul rugii. Că văcarul avea grijă de marva şi averea omului care de pe urma vacii trăia şi mânca. Doar că de obicei alegerea văcarului se făcea simplu, după criteriul „cine cere mai puţin”. Adică dintre cei 3-4 oameni dornici să conducă....cireada, ăla care pretindea mai puţini bani şi mai puţine grâne pe cap de vacă, lua jobul. Şi licitaţia nici măcar nu era secretă, fiecare îşi striga la birt oferta, apoi lăsa mai jos decât ălălalt şi tot aşa până când oamenii se adunau în faţă la CAP şi îl desemnau pe cel mai ieftin. Atunci Adi aka Bondărelu a început ce nu se mai văzuse: o campanie electorală. A scris oferta lu’ tată-su pe coli de caiet dictando la maşina de scris de la IAS, unde lucra o sora a lui, cu indigo a dactilografiat în opt exemplare până a avut destule şi a dus-o din poartă în poartă la toţi deţinătorii de cornute şi drept de vot. Pe urmă l-a rugat pe uica Ion alu Petrovici, zis Pictoru’, surdul cu talente de artist, să deseneze o vacă fericită şi un văcar gârb şi cu picioare mari, ca Bondaru al bătrân, să coloreze afişul cu oferta şi sloganul „Un bondar în spatele vacii tale” şi l-a expus pe tabla din centru unde de regulă se afişau meciurile echipei locale, rezultatele şi numele cui s-a bătut după meci. Apoi a început discreditarea adversarilor: că la mandatul trecut ăla nu a dat apă la vaci de leneş şi or rămas sterpe Steluţa şi Joiana, că ălălalt aducea vacile sleite şi gâfâite că le alerga până la saivane unde se culca cu nevasta lu’ cutare în lăstari, că altul a scăpat ciurda în coceni de s-au umflat toate vacile cu porumb de lapte...A fost destul să se işte o vie dezbatere electorală în mase. Au apărut susţinători şi detractori pentru fiecare tabără. Bondaru sr. a crescut în sondaje fiindcă în tabăra lui era şi Ilie, acordeonistul satului, şi profesorul de biologie (care n-avea vacă, totuşi) şi chiar şi Mărie –şerpoaica, blonda divă a satului care avea tatuat un ofidian ce se târa de pe coapsă până într-un loc la care mulţi bărbaţi râvneau şi nu degeaba. S-au înjurat unii cu alţii, s-au încăierat, candidaţii şi-au cinstit devotaţii la cârciumă.
Un mandat de văcar ţine din duminica Paştelui până de rugă, adică la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Aşa că de Florii a avut loc confruntarea in direct a candidaţilor. Cu o zi înainte, Adi Bondaru, şeful de campanie al favoritului carevasăzică, tătâne-său adică, a organizat o chermeză mică, dar ospitalieră, cică de onomastica maică-sii pe care o cheamă Florica. A tăiat un berbec primit de la un cioban sponsor şi a dat ţuică „două prune” şi brifcor obţinut cu relaţii la depozit. Pentru ziua confruntării a aranjat şi platformă de prezentat programul: l-a convins pe moş Geoarge de la măcelăria ceapeului să scoată la stradă masa de tăiat tăuraşii că oricum nu se mai tăia nimic pe ea. A aranjat „scena” electorală în aşa fel că oricum stăteai în faţa ei vedeai tabela de fotbal cu „posterul” cu vaca fericită şi sigla bondarul. A făcut şi fluturaşi: a decupat din din numere vechi de Agricultura socialistă, depozitate în magherniţa paznicului Gyuri, toate pozele cu vaci şi cu insecte şi a scris cu stiloul chinezesc şi cerneală Pelican „votaţi bondarul pentru o vacă relaxată care va da mai mult lapte”. La confruntare s-a adunat lumea ca la urs, tot satul. Căţăraţi pe masă, candidaţii au vorbit despre sănătatea vacii, despre cele mai bune locuri de păscut pe izlaz şi au spus din nou câţi bani şi cât porumb sau grâu cer pe cap de joiană. Toţi au promis să nu bea, să nu fure şi să se dedice adăpatului regulat. După primul tur, au rămas doi candidaţi, desigur şi Bondaru. Care a fost deştept, ascultându-şi feciorul: electoratul era deja obosit de atâta dezbateri, aşa că Lenuţa, zisă Madonna, acompaniată de Iliuţă acordeonistul, le-a cântat „Tu esti floarea vieţii mele” şi „tăuraşului îi place sus la munte, sus la munte, la izvor” (adaptare proprie după un hit clasic al epocii). Pe urmă a urcat Bondarul şi a promis un singur lucru: să repare, cu feciorii lui, ciutura fântânii, că altfel adăpatul rămâne o idee frumoasă doar. Lumea a fremătat de încântare. Dar abia atunci a căzut bomba electorală: managerul de campanie Adi Bondaru a urcat personal pe scenă şi a adus dovezi irefutabile contra rivalului: că la precedentul mandat a luat de la unii mai mult, de la alţii mai puţin şi de la neamuri deloc, a tras de la majoritarii fraieri să-i iasă bugetul. A adus martori şi liste semnate. Şi, a mai adăugat, unii zic, dar noi nu prea credem, că avea anumite pretenţii şi obiceiuri cu junincile tinere...Victoria Bondarului a fost zdrobitoare. De Paşti, bătrânul pocnea mândru din zbici şi femeile îl omeneau la porţi cu ouă roşii şi răchie. Dar văcăria nu e treabă uşoară, aşa că după Paştele mici Bondaru a făcut o alianţă „benefică pentru comunitate”: şi-a luat un ajutor. Care era fix contracandidatul. Deh, politica e o vacă bună de muls.
Nu mult după prima campanie a acelui colţ de Europă, Adi Bondaru a dispărut din sat. Cică a fugit în Australia. După câţiva ani s-a zvonit că s-ar fi întors. Pe urmă n-am mai ştiu nimic de el. Până ieri, când l-am văzut. La televizor! Lângă unul dintre candidaţii la cireada naţională. Prezidenţiabilii, bre. Chiar în spatele unuia din turul 2. Nu vă zic care. Vă dau o şansă să-l recunoaşteţi. Are ochi albaştri, sinceri, şi părul creţ, dat cu gel.


Foto(c) fotosen.ro

duminică, 15 noiembrie 2009

Instalaţia de ţuică de marmeladă


Facem un fel de comando. Eu stau după poartă şi pândesc să nu mai fie lume. Să iasă toţi oamenii din alimentară, să nu mai treaca oameni pe stradă. Ca să spionez “ca matahari”, îmi turtesc nasul în cutia poştală şi mă uit prin fanta de băgat scrisori. Când sunt sigură că a venit momentul, spun formula secretă: “E ceasul Marmeladei”. Alimentara este vizavi de casa noastră şi Papả doar trece drumul şi urcă cele trei trepte ca să intre sala largă, răcoroasă, cu beton pe jos. Sunt incredibilii ani ’80 şi Toni Schummer, gestionarul alimentării, a primit doar două lădiţe cu “Marmeladă amestecată Fructus”, care ar trebui să ajungă tuturor celor 487 de oameni din sat. Dacă o împarţi egal, revine fiecărui cetăţean al Republicii Socialiste România din sat o linguriţă şi un sfert. Noroc că vreo 400 dintre ei sunt şvobi ca Herr Schummer şi n-ar pune gura pe aşa ceva : Annemarie, Hilde, Gerlinde, Kati şi toate tante-le fac magiun toată vara, cam la întrecere. Toni Schummer, gestionarul, îi vinde lui taică-miu marmelada fiindcă el şi nevastă-sa, tante Mari, nu se pricep deloc la făcut inventarul şi mama îi ajută, le face socoţile cu “intrări şi ieşiri”, şi îi scapă de frica puşcăriei, cum spun. Aşa că ei îşi arată recunoştinţa cum pot, faţă de papả. Ne întoarcem din expediţie ca ilegaliştii, cu braţele pline. Papả cară lădiţa cu marmeladă. Eu duc drojdia, pachet mare, asta da captură, două bucăţi de “bomboane de gheaţă” – zahăr nerafinat spart cu ciocanul la vânzare şi, comoara supremă, un kil de zahăr tos. E întuneric, dar nici eu, nici papả nu avem răbdare să facem mâine pregătirile, ne apucăm “deloc”, cum se zice pe aici, adică imediat. Eu ling o bucată de “gheaţă dulce”. Mami confiscă câteva linguri de marmeladă şi drojdie “cât o nucă” pentru crofne. Dar numai papả e savantul. Pune în butoi felii de pâine, marmeladă, drojdie, ceva grâu şi porumb, nici nu ştiu ce mai pune, apoi capacul şi, peste el, volumul doi al Dicţionarului enciclopedic. Să “ţină etanş”. În toate zilele care urmează, pândesc fermentaţia ascultând cu urechea lipită de dicţionar. O măsor după mirosul tot mai acrişor pe care îl degajă, după musculiţele de oţet care dansează înnebunite în jurul butoiului. Când trece pe-acolo, mami pufneşte. Doar papả ştie când e ziua potrivită. Eu aflu seara, când îl văd pregătind în pridvor “instalaţia”. Nu e un cazan de cupru sau aşa ceva. Au venit “de la partid” şi au luat toate cazanele “de fript”. Aşa că oamenii se descurcă cum pot. Iscusit şi (prea) motivat, tată-miu şi-a făcut o instalaţie dintr-un bidon de lăptărie şi un alambic întortocheat, artistic, plus o sobiţă de tuci. Mama s-a crucit şi a zis “o să-ţi explodeze drăcia asta –n cap”. Dar drăcia merge, deja s-a umplut satul de drăcii şi fiecare a plătit patentul cu un ştamplu. Aşa că “frigem ţuică de bucate” .
Primul care vine e nenea Laci de la lăptărie. Pe urmă popa Achim. Stăm pe scăunele de la grădiniţă şi pe butuci. Poarta scârţâie a pas lăbărţat şi apare uica Niklos Loch. E vizitiu la IAS şi măcelar. Un pas după el, uica Niklos Muller, gata afumat. Pe urmă poarta nu mai scârţâie, tace, şi intră reb Ioil. Ultimul evreu din sat. Mereu supărat că o să moară şi n-or să fie doişpe bărbaţi mozaici cu el. De aici începe discuţia. Instalaţia toarce uşor pe plita de tuci, dar de scos nu scoate decât un abur mic, parfumat. Aşa ca tati aduce, pentru încălzire, o litră de „coniac de Solventu’”. Făcut din spirt şi ceva esenţă de zahăr ars. „Mai bun ca Ovidiu”, emite Laci în extaz. Papả vrea să recite ceva “din Ovidiu”, dar nu-şi aminteşte, aşa că se întoarce la ce vorbea. La reb Ioil şi la Nae Ionescu. Cum vroia el să întemeieze religia politică a ortodoxismului naţional. Cum în numele acestui spirit lăsa loc terorii, violenţei, crimei, elucubraţiilor rasiste, antisemite. Cum naţionalismul lui extremist avea acelaşi registru cu ideologia lui Dmowski. Şi – cu o voce triumfătoare- cum cel mai fanatic trâmbiţaş naeionescian a fost Mihai Sebastian, care era evreu. Auditoriul are în portofoliu între 3 şi 7 clase de şcoală. Cu excepţia popii. Tati ignoră aspectul şi-i dă nainte, iar ei par pătrunşi de importanţa discuţiei. Drept să spun, şi eu. Când ajunge la Musolini, fascism, Margarita Sarfati, mami deja zdroncăne vesela în bucătărie, doar-doar îşi dă papả seama şi se opreşte. Dar mica adunare din jurul bidonului cu marmeladă e de neoprit. Io n-am fost în lagăr, n-am păţit nimica, n-o fost pogrom aici, doar m-or bătut de câteva ori şi odată m-or legat de salcâm în centru şi or dat cu ouă în mine, zice reb Ioil. Eram copil, aveam 10 ani. Muller se face roşu, fiindcă ştia povestea de la taică-su. De partea ailaltă. Fâssssssssssss. Iacătă-l, vine, Doamne-ajută, zice popa şi îşi freacă mâinie. Din ţâmburuşu subţire picură primul strop de ţuică. Tati pune ştamplu şi i-l dă lui Ioil. Un strop de consolare pentru atunci, când avea vârsta mea, mă gândesc. Şi ţuica picură vesel, cu biluţe. Deocamdată, cum apare, cum dispare. Şi e numai bun timpul de dat drumul la radio. Europa Liberă, răsună până la stradă, până peste pod, până la IAS, până la biserică. Nu se poate da mai încet. E stricat potenţiometrul, explica a mia oară taică-meu. Realitatea românească, cântă genericul. Pe radioul mare, cât un lădoi, cu clape ca de pian, mama pune felii subţiri de şonc. Să nu bea pe stomacu’ gol bărbaţii. Din radio, o femeie povesteşte cum a fost schingiuită de securişti, cum a stat în patru labe şi şi-a mâncat excrementele, cum i-au smuls şi decupate “genele”. Eu mă intreb cum arăta, cum clipea. Nu erau genele acelea, dar mami nu –l lasă pe tata să-mi explică. Realitatea românească se sfârşeşte acolo unde se opreşte ţuica. Laci are brichetă şi le luminează drumul, merge în aceeaşi direcţie cu Ioil şi îi zice că mâine îi aduce un borcan de smântână pentru el şi o găleată de zer pentru porci. Bun gheşeft, glumeşte Ioil, atunci trimit pe Doda ţigana să spele geamurile la lăptărie, că nu se văd de muşte şi prau. Că i-am dat să culeagă gratis corcoduşu’ şi e datornică. Nu-i mai aud, sunt deja la colţ, la pompă. Singurul care n-a plecat e uica Niklos. Vecinul de după casă. Parcă plânge sau parcă-i vine să plângă. “Tomn profesor, fecine, asta a fost ultima dată când am fript ţuică. Mulţumesc. Gudi nacht”. Mă întreb dacă e bolnav sau de ce nu mai vrea să vină. Şi mă mir că ai mei nu întreabă nimic. A doua zi, mahmură de realitatea românească şi de aburi de marmeladă, pricep. A venit miliţianul să-l întrebe pe tata dacă ştia. Că Nichi Loch a trecut graniţa, pe acolo, pe la potcoavă. A mers cu şareta până pe fâşie, îl ştiau toţi grănicerii. A legat caii de barieră, le-a pus săculeţi cu mâncare la bot şi pătură pe spinare şi dus a fost. Cu tanti Mari. Fiindcă au doi copii şi cel mic, Nichi, fugise acu’ un an în Germania. Ăla n-avea cum să se mai se-ntoarcă, mai degrabă îl luau pe celălalt acolo, dacă ajungeau şi ei. Uica Niklos ne-a lăsat nouă cuţitele de măcelar şi scula de umplut cârnaţi. Şi tanti Mari, maşina de măcinat mac. Din tablă, cu mâner răsucit. Avea sertar şi, când a luat-o să macine pentru turtă acră cu mac, mami a găsit în sertăraş un billet de la tanti Mari. “Casa mea îi unde îs copiii mei. Să culegeţi biribizii doamnă îs buni la tuse şi la gât roşu”.

marți, 10 noiembrie 2009

Maidanul cu extratereştri e acasă


Între maidanul cu extratereştri (veşnică amintire, Coco Cozmiuc!) pe care locuiesc şi lumea „de dincolo”, aceea „reală”, agitată, dementă şi meschină, stă de strajă vechiul pod de lemn. Atât de şubred şi bătrân, că nu se-ncumetă prea mulţi să-l treacă. Asta rezolvă din start problema vizitelor şi dă apă cristalină la moara mizantropiei mele vag cronicizate. Pentru cei câţiva, încă puţini, locatari motorizaţi ai maidanului, semnul de „interzis” înfipt în buza podului e, pavlovian, declanşator al unei mici erupţii cotidiene de adrenalină, niţel blazată, dar măgulită de orgoliul că interdicţia-i pentru fraieri şi fricoşi. Pentru senzaţii tari, se recomandă ora 18, 20 când ciurda de vaci tropăie masiv, făcând să vibreze podul şi să troznească lemnele vechi rupându-se cu scrâşnet sub copite.
Când am venit pentru prima dată aici, să văd locul căruia urma să-i spun „acasă”, maidanul cu extratereştri era pustiu şi virgin. Un lan ţepos de ciulini şi de buruieni cu inflorescenţe galbene, străjuit de liziera verde a canalului Bega. Şi linişte. Cu bătrânul pod nu mă cunoscusem încă, aşa că am ajuns pe maidan traversând incredibilul capăt al rudăriei plopilor, pe lângă casele ţigăneşti de chirpici cu termopane, cu nesfărşite sfori de rufe, cu aragaze la stradă şi oale la fiert, cu rulote, cai, cu copii şi căţei alergându-se în praf, tablou fellinian de viaţă nudă şi colorată. Am mers de-a lungul dâlmei, am trecut canalul pe un trunchi pus de-a curmezişul de pescari, am tăiat cu maceta/briceagul drum prin păpuriş.
Casa mea de brad, eco şi mirosind excitant a răşină, a crescut prima şi singură pe maidan, ridicată de la pământ ca o corabie pe ape nevăzute. Cântă când o locuieşti, ca un ghioc de vioară. În fiecare zi, dincoace de pod, sentimentul de protecţie şi întâlnirea cu vecinii: iepurele 1, 2, 3 şi 4, în aceleaşi locuri, cotituri, tufişuri. Baba cu caprele. Şi vecinul fazan, care traversează maiestuos peluza mea. Fiindcă, desigur, gard nu am.
După o vreme au început să apară casele. Mari, masive, ostentative. Aproape fără curţi. Dar cu garduri. Una cu „ţâţe”: bovindouri ca-n Anglia, unde plouă mult şi nu poţi sta în grădină. Alta cu o coşmelie de sticlă în soare, lipită de măgăoaie. Cu baluştri. Cu romburi. Galbene, verzi, vopsite să-ţi strepezească dinţii şi să-şi întreacă vecinii. Cu muncitori care înjură şi dau foc la plastice. Şi se distrează aruncându-ţi mâţa în canal. Cu hoţi care fură materiale de construcţii. Cu maşina poliţiei care stă noaptea la pândă cu farurile stinse.
Dar cu maci sălbatici la capătul peluzei. Cu izmă la picioarele casei. Cu iepuri, fazani şi cuci. Cu papură la micul „lac japonez”. Şi raţe sălbatice. Cu buburuze, fluturi şi avioane.
Într-o zi, venind acasă, am dat pe maidan peste un nene cu un taxi galben şi o puşcă încărcată. Dumneata eşti dus cu sorcova, nu vezi că e zonă rezidenţială? Ce, vrei să-mi împuşti vecinii, îl întreb. Ce puşca mea vecini, că aicea nu locuieşte nimeni, îmi răspunde gherţoiul cu puşcoiul. Evit să-i spun că vecinii mei sunt Domnul fazan şi iepurele 1,2,3,4, să nu fiu eu nebuna, să rămână el psihopatu’ cu arma. Îl ameninţ că sun poliţia, presa, prefectura. Ori mă împuşcă, ori pleacă naibii de pe maidan. Alege înjurând varianta de a-şi pune puşca pe spinare şi se duce.
Încă mă simt ca-n rai pe maidanul cu extratereştri. Mizantropia mea e încă-n dulce pace şi Domnul Fazan mai trece dimineaţa peste gazonul meu. Sunt preşedintele lumii mele. Ca dl Brăduţ Florescu care a lăsat jobul lui de big mahăr în comunicare şi a plecat un an sabatic în insula Ko Pha Ngan. Eu n-a trebuit să plec în Thailanda, am găsit-o la 6 minute de imunda urbe a ciuhandrului vodă.
De câteva zile îmi simt paradisul ameninţat. Mi-e teamă că podul de beton se va fi terminând cândva, curând. Că proverbiala, grobiana, istorica, incurabila lene românească are un capăt. Că un proiect va ajunge la capătul tuturor întârzierilor şi se va realiza în România. Şi că acela va fi tocmai podul–de-beton–în-locul-podului-de-lemn spre maidanul meu cu extratereştri. Şi atunci s-a terminat cu paradisul, iepurii, fazanii şi liniştea. Că încep gipurile, manelele, claxoanele, lumea gherţoilor. Că voi fi nevoită să-mi iau maidanul, familia, iepurii, pisica, zilele–şi-nopţile şi să mă mut. În Ko Pha Ngan, vecina cu Bradut.



(c) fotosen.ro