Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 16 decembrie 2009

Revoluţia mea. Amintiri la borcan cu filet. (II)






Vacanţa aceea de iarnă, prima vacanţă din viaţa mea de învăţătoare la clasa a IV-a, venise la timp. Să mă salveze. Să mă scape de „agitaţia vizuală”. Care însemna să decupezi cu foarfeca poze cu Nicolae Ceauşescu şi cu tovarăşa, poze trimise de agerpress sau din revista Cutezătorul, şi să le lipeşti pe cartoane lungi, albe, din cele pe care şcoala le folosea şi să crească viermi de mătase. Şi din litere să faci lozinci care să fie altfel decât în alte clase. Şi să lipeşti cartoanele pe peretele cu tabla crăpată de lemn, aşa încât, oricum ar sta, copiii să le vadă. Eram singura din toată şcoala care n-avea agitaţie cu lozinci, asta nu e bine pentru spiritul de abnegaţie al colectivului, mi-a spus directorul şcolii în ultima zi a trimestrului, mă întorc în prima zi de şcoală şi dacă nu găsesc agitaţia la perete, convoc colectivul să-ţi faci autocritica şi te zbor în câmpul muncii de la ceape. Directorul era (încă e) un libidinos şi pipăios, iar şuviţa prelungă sub care îşi pitula chelia şi pozele Ceauşeştilor, rispite de-a valma pe masa cu „material didactic” au rămas ultimele mele amintiri din Epoca de Aur. Peste ele, iureşul, Revoluţia, frenezia inefabila care anula în oameni instinctul de conservare, profilul pleşuv al acelui domn înalt care era în faţa noastră, mereu în primul rând al coloanei, şi pe care, am aflat, îl chema „domnul Romândaşcu”. Soldatul brun, imberb tragând cu mitraliera, din remorca unui camion, în oamenii adunaţi la coadă, la măcelăria din Iosefin. Femeia căzută pe trotuar, ochiul ei curgând, sânge şi creier de sub baticul stacojiu. Pe pod un bătrân mort cu o plasă cu o plasă pe care zâmbeşte Albă ca zăpada. Soare, vitrinele sparte ale librăriei din centru, zgomotul ireal, halucinant, al armelor, lângă mine un bărbat mustăcios zvârcolindu-se şi plângând, înjura şi zicea mamă, măiculiţă, eu ghemuită sub un tuya. Tancurile, ca armata de elefanţi a lui Hannibal, scrâşnind, oameni şi pâine şi ceai cald de la o femeie cu cearcăne şi mătănii. Elicopter, Ceauşescu fuge, „tiranul împuşcat”. Până-ntr-un an o să fim ca-n Germania, zice directorul şcolii când, după Revoluţie, ne întâlnim în prima zi a trimestrului, la cancelarie. Eu nu cred, dar tac, n-am chef să-mi fac autocritica pentru pesimism. Tace şi el, nu zice nimic de agitaţia vizuală. Sună, mă duc spre clasa mea, intru şi....rămân tablou. Pe perete, sub tabloul cu freza ondulată a fostului Tovarăş, stă în toată splendoarea „agitaţia vizuală”. Poze cu conducătorii iubiţi, pionieri, flori şi şantierele patriei, lipite „artistic”. Deasupra scrie „Uniţi în cujet comunismul construim”. Cujet, în loc de cuget. Deci cujet şi mă lămuresc: tanti Silvia, femeia de serviciu, a venit de dragul meu în vacanţă şi a făcut agitaţia, să mă scape de autocritică. Râd în hohote, râd cu lacrimi şi îmi dau seama că e primul meu mare râs postcomunist...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu