Păcăleala cu şosete se cheamă şotie. Aia măritată, ţeapă./ ZN

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când vine vorba de păcăleli simt cum mă bălăngăn revoltată între furie, frică şi lehamite. Soră bună cu gluma-de- prost-gust şi vecină cu fraiereala, păcăleala pare să prolifereze în ţara mea ca într-un horror fiction în care nu te mai dumireşti ce forme iau invadatorii. Copii fiind, păcăleala cu cea mai mare notorietate şi circulaţie era aceea cu „vezi că ţi s-a dezlegat şiretul!”. Chiar şi atunci, încrâncenarea pe care o arătau prichindeii în a-şi lungi lista de victime era ceva de speriat. Astăzi, dacă primeşti un astfel de avertisment, el se traduce prin „ai grija la buzunare când te-apleci să-ţi legi şiretul”. Când era mică, păcăleala se chema şotie. Crescută mare şi unsă cu toate alifiile, păcăleala tinde şi ea spre un ideal: orice păcăleală cu niţică ambiţie ţinteşte să devină, prin măritiş, ţeapă. Nu m-aş încumeta să enunţ - ori să denunţ !- aici indexul românesc al ţepelor. Întâi, pentru că şirul ar fi nesfârşit, material pentru o enciclopedie serioasă. Apoi, pentru că n-aş şti cu ce să încep: cu sentimentul că ai fost păcălit la alegeri, indiferent că au „ieşit” cei pe i-ai votat sau ceilalţi? Cu farsele periculoase numite măsuri anticriză, reformă sanitară sau independenţa justiţiei? Cu înşelăciunile din comerţ, unde orice gucci a crescut în umbra marelui zid chinezesc? Cu marketingul şi reclamele mincinoase, cântarele din pieţe, cremele care te întineresc peste noapte, pilulele cu care slăbeşti îndopându-te cu dulciuri, genele false, unghiile cu gel, vedetele play-back? Cu şotiile cu pretenţii de artă? Sau, poate, cu păcălitul de fiecare zi al şefului, al angajaţilor, al plătitorilor de impozite, cu mimatul muncii şi imitatul romantismului...Ziua de 1 aprilie ar putea fi, în spirit, Ziua Naţională a românilor Pentru că ea e în fiecare zi, ca-n reclama cu „nicio masă fără peşte”. În ce mă priveşte, cea mai mare păcăleală a fost...Sau n-a fost. Încă.


Foto (c) fotosen.ro

Zucker pe cărai…

E o poveste frumoasă asta cu multietnicitatea şi multiculturalitatea Banatului. Sună bine şi ne face pe „noi, bănăţenii” să ne simţim speciali, mai deştepţi şi mai luminaţi decât „ceilalţi”. Or, aici avem deja o contradicţie cu....toleranţa, nu? Şi totuşi, sună grozav, aşa că au tras toţi de ea pân-a ajuns motolită şi rărită ca o cârpă de şters cinierele, însă la sărbători o apretăm şi o facem drapel.

Moş Geoarge stătea pe banca din faţa ceapeului toată ziulica. Era măcelar acolo şi, cum Ceauşescu nu-i mai lăsa pe români să taie vite, moşul îşi făcea veacul „pră socac, la givan”. Adică pe stradă, la poveşti. Nimeni nu scăpa neabordat, bărbat, femeie, copil sau leat de-al lui, şi moş Geoarge, căruia i se zicea „a lu’ Limbă”, era mândru că putea vorbi cu fiecare pe limba lui: nemţeşte, ungureşte, sârbeşte, româneşte, ţigăneşte. Multilingvi erau mulţi moşi din sat, dar el, mai limbut şi mai hâtru decât toţi, era ca o efigie ...multiculturală a locului. I se dusese buhul până la Timişoara şi moşul primea delegaţiile oficiale cu un zâmbet larg şi, dintr-o suflare, „criscotdobărdanionapotvremeabuna”.


La noi la grădiniţă era bine şi pace. Mă rog, mai ales bine. Copiii de români strigau după noi, şvabii, „neamţ, neamţ, cotofleanţ”. Nu exista jignire mai mare decât aia cu cotofleanţ pe lume. Cotofleanţul era în general un copil dolofan, pistruiat, cu ochi albaştri şi cu tendinţa de a spune „t” în loc de „d”. „Toamna etucatoare” se făcea că nu-i aude pe delatori nici măcar atunci când ieşeam frumos încolonaţi şi disciplinaţi în curte şi ei strigau „ein, zwei, drei, zucker pe cărai”. Cotoflenţii ripostau vehement, zbierând din spatele tufelor de măceşe „român cu cur de fân” . În general, soarta răzbelului o decideau copiii unguri: ei treceau întotdeauna, absolut întotdeauna, în tabăra care părea cea mai puternică în ziua cu pricina (adică unde erau mai mulţi combatanţi) şi se găseau, de fiecare dată, în alianţa victorioasă, „Ungur, pungur, ţeapa-n cur”, le strigau perdanţii, oricare-ar fi ei. Sârbii, „caii verzi” ai comunităţii paşnice şi multietnice, nu se băgau în conflagraţii. Se jucau doar între ei, de-a cine face pipi mai sus pe nuc, şi strigau „jiveli!”. Era bine, vesel şi eram, evident, fericiţi. Şi prieteni. Ţiganii nu aveau nici porecle, nici strigături, nici rol în război. Pur şi simplu pentru că ei nu veneau la grădiniţă. Erau liberi. Şi uneori, în secret, îi invidiam.

În sala de mese, eram puşi pe două rânduri: grupa germană (cu întăriri) şi grupa română. Noi, nemţii, trebuia să mâncăm frumos, disciplinat. Eventual să ducem toţi lingurile la gură deodată. Şi să nu sorbim. Era verboten, interzis, să vorbim, să ne jucăm sau să ripostăm. Pentru că românii aruncau cu cocoloaşe de pâine în noi. Sau în farfurii, s-o încasăm că suntem stropiţi cu ciorbă pe sarafane. Ne ceream pe rând la baie şi le mânjeam cu magiun dulapurile. Era foarte haios, până când venea Ordinea Supremă. Tanti Balogh. Fiinţa care ne solidariza instantaneu, în teroare. Care ne făcea să îngheţe sângele în vine. Era cât uşa. Ba cât planeta. Cât silozul de la IAS. Avea numărul 48 la picior şi, când ridica şlapul deasupra capetelor noastre, se făcea instantaneu noapte, jur. Atunci redeveneam cu toţii „fraţi de-un sânge”, solidari sub dictatura feroce. Mergeam spre dormitoare strânşi unii-n alţii ca puii de curcă, ţinând de mână un coleg de disidenţă, indiferent din ce tabără etnică. „Dacă nu sunteţi cuminţi, vă spânzur de nuc când dormiţi”, glumea tanti B. Eram cuminţi, eram solidari, dormeam cu schimbul câte cinci minute, să-i păzim pe ceilalţi. Până la urmă, somnul şi copilăria biruiau şi cădeam toropiţi. Iar când ne trezeam, ieşeam la joacă –n curte şi multietnicitatea bănăţeană se declanşa spontan, ca ploile de vară: neamţ, neamţ, cotofleanţ....Şi aşa am crescut mari, deştepţi, toleranţi şi multiculturali.

ZN 2009
Foto: (c)fotosen.ro

Caravanseraiul cu baluştri. •Sau maneaua mătăsarilor cu „apa trece, palatele...rămâne”

Trec zilnic, în drum spre casa-mi, prin dreptul caselor, pardon, palatelor lor şi de-o vreme mă întreb, mai des decât s-ar cuveni, cum trăiesc ei în măgăoaiele alea. Mă întreb dacă uşile alea înalte ca la catedrale şi sculptate până –n carii nu-i fac să se simtă mici, neînsemnaţi, dacă marmura nu le trage rece prin tălpi, dacă baluştrii şi atâta auriu nu le provoacă vertijuri şi tot excesul pseudobaroc grotesc nu le căşună probleme cu tensiunea, presiunea, facultăţile olfactive, orientarea în spaţiu sau depresii maniacale. Poate că nu se cade să mă-ntreb asta, la fel cum nici organele în drept nu par curioase din ce bani s-au ridicat toate palatele astea-n burg, câtă vreme o covârşitoare majoritate a castelanilor se declară liberă de muncă, lipsită de venituri şi neposesoare de lampa lui Alladin din care să răsară peste noapte Taj –Mahaluri. Cum nici alţii nu se întreabă cine sunt arhitecţii care au proiectat pălătoacele alea, dacă nu cumva au fost făcute aidoma după cărţile de tarot. Însă oricât aş încerca să-mi stăpânesc neruşinata iscodire, nu pot să nu mă întreb, văzându-i, ce colţ din palatul rece, imens şi pestriţ, le dă sentimentul de acasă. Mătăsarii copilăriei mele erau ţigani ungureşti, cu pielea aurie, păr aproape blond şi ochi adesea albaştri, pricepuţi la făcut coviltire, alambicuri şi la reparat roţi de bâlci. Castelanii de pe strada Mătăsarilor, vecinii mei, carevasăzică, sunt oameni oacheşi, cu roţi de merţane şi coviltire decapotabile. Seara văd ţigănci tinere, zvelte, cu părul lung întins cu grimperul, plimbându-se cu braţele după talie şi prefăcându-se că ignoră claxoanele admiratorilor din trafic. Din tufele de gard viu ţâşneşte, de-a prinsa, liotă de copii. Bărbaţi burtoşi, cu maiouri ridicate şi ghiuluri ca prunele şi femei bătrâne cu poale largi stau la stradă şi-şi fac vânt cu ofertele de la supermarket. Prin poarta forjată şi larg deschisă văd în curtea palatului o coşmelie bătrânească gata să se dărâme, dar cu termopane încă înfoliate: mă întreb ce sau pe cine ţin acolo. Ştiu poveştile despre cum stau toţi într-o singură cameră şi că restul le-ar ţine de fală. Nu le cred de când un bulibaşă local, acum răposat, m-a poftit să trec pragul „căşii” lui, unul dintre primele palate apărute în vremea lui Oancea. „Hai, doamnă, să-ţi arăt cât îi dă tută muierea mea, ş-am dus-o şi la Versail’!”. Şi m-a dus să-mi arate baia palatului, dotată cu jacuzzi când hidromasajul ţinea încă de domeniul dezvăluirilor din rezidenţele Ceauşeştilor. Şi-acolo, în cada cu toate jocurile de lumini aprinse, erau puse, în glastre aurii, flori naturale şi flori de mătase şi de plastic, pe care femeia le uda cu „ţâşnitorile” de jacuzzi. Păi, şi de ce ţineţi orga de lumini aprinsă ca la discotecă, îl întreb, amuzată de reacţia amabila a gazdei. „A, păi ş-o angajat un chinez, din ăla expert la fengşui şi cică îs mai fericite plantele cu lumini”, mă lămureşte, râzând cu poftă. De atunci, n-am mai fost poftită la palat, la niciunul, căci, ce-i drept, nici nu ma cunosc cu vreunul de-aşa....rang imobiliar. Până acum câteva zile când, spre casă rulând, m-am trezit cu strada Mătăsarilor blocată de mercedesuri şi xscinciuri şi, prinsă-n busculadă, am auzit în boxele hyperpower un predicator evanghelist anunţând cu aplomb şi voce plângăreaţă, împărăţia celor umili, săraci şi drepţi. Lume, ca la Înviere în curtea palatului cu turle şi surle. Amabil, un rom -dirijor de circulaţie m-a abordat: doamnă, dacă nu vi-s grăbită, să staţi la înălţarea noastră, e gratis şi vedeţi cum predică! N-am mers la înălţare, nu prea îs curioasă cum se-nalţă locatarii palatelor ţigăneşti. Mai degrabă aş vrea să ştiu cum se adună la cină, ce lucruri mici îi bucură, dacă au nostalgii de şatră şi dacă sunt, în vreun fel conştient, fericiţi, acum că din spiritul lor nomad a rămas o siglă –n trei raze şi, pentru cei mai mulţi dintre noi, ceilalţi, refrenul cu ţigănie rai, rai care erai, caravanserai, focardea!


zile si nopti, septembrie 2009
foto (c) www.fotosen.ro

Femeile hallmark. Dragostea trece prin burtică

Dintre toate locurile din România de astăzi în care nu ţi-ai dori să te afli, precum puşcărie, ghişeul de impozite, şoselele patriei, WC-ul de la Gara de Nord sau gura zăvorencei, titlul de cel mai detestabil, perfid, eviscerant, revine, de drept, sălii de aşteptare la ginecolog. La orice cabinet de ginecologie, presupun. Dacă în anii nouăzeci anticamerele primelor cabinete erau pline de fetişcane şi femei venite la chiuretat, astăzi, geografia acestor spaţii (ca şi estetica lor) s-a schimbat radical. Există în aceste locuri o segregare clară, netă, rece, între „cele care au reuşit şi cele care nu au reuşit şi speră”. Sau disperă. Le felicită pe învingătoare abia reprimându-şi invidia şi curiozitatea aceea nepotrivită care s-ar traduce prin cuvintele „ce are ea si eu nu?”. Se ridică să le ofere scaunele la care, acolo, eu dreptul doar ele, cele în starea cu pricina. Care, cu sentimentul generos al învingătorului, le încurajează condescendent şi neconvingator: lasă, o să reuşeşti şi tu, domnul doctor face minuni. Apoi se întorc, cu o graţie greoaie, la subiectele lor serioase: cezariană sau „expulzare”, salon privat, epidurală. Linia de demarcaţie e groasă, dură, crudă. Celelalte se uită în jur şi încearca să se agaţe de ceva: pe pereţi, printre postere după Klimt, reclame la tratamente de fertilizare şi la bănci de placentă, advertising cu gravide fericite, zâmbitoare şi coafate şi poze cu bebeluşi reali, realizări măreţe ale cabinetului. Pe măsuţe reviste cu supermame despre superbebe. În baie, un tampon ruşinat, act marţial al eşecului. Recepţionista ia telecomanda şi mută de la emisiunea cu mâncare a puştiului englez. E, probabil, o măsură de protecţie suplimentara a zonei demarcate, care ar putea pofti. „Femei care contează”, spune zilele astea o reclamă hallmark. Pe ecran, Sinead cântă „nothing compares, nothin compares 2 uuuuuu”. România nu are niciun program naţional vizând fertilitatea.

Ceai de tei pe banii mei (ZN aprilie 2007)

„Un copac cu flooori” lălăie în fundal Ştefan Hruşcă, în vreme ce, pe mijlocul ecranului, un prefect din nu ştiu ce judeţ „planta” fălos un pom într-un parc în care, desigur, nici urmă de cerşetor hodinind pe bănci, de „nunţi” căţăleşti , nici picioruş de pervers iţindu-se din tufişuri să-şi arate părţile ruşinoase fetelor aşijderea…Carevasăzică, prefectul - costum, cravată, pe mână rolexu’ -un bărbat ...bun de stat, adică funcţionar apolitic. Pomul - tei, desigur, românul s-a născut emin sau escu, orice prefect poartă în raniţă un baston de poet. O doamnă în taior, cu „tunsoare mireille mathieu”, gen „şefă de cabinet”, ţine pomul de tulpină şi hârleţul de coadă. Hârleţul/arşeul nou-nouţ, n-a văzut vreodată pământ, cum nici prefectul n-a văzut pesemne cazma în viaţa sa. Groapa gata săpată, nici un fir de praf nu tulbură luciul papucului oficial. Prefectul zâmbeşte larg şi
se mişcă lent, totul se întâmplă ca într-o secvenţă de film redată cu încetinitorul – cum de ce? – ca să „filmeze presa”, flashuri, blitzuri, camere de filmat, toţi se îmbulzesc, sub picioarele lor răzoare întregi de flori de nu-mă-uita şi părăluţe dispar strivite, vreo trei pomişori firavi îşi dau şi ei obştescul sfârşit pe altarul libertăţii cuvântului. Prefectul zâmbeşte îngăduitor, nu vă îmbulziţi le zice, repetăm dacă e nevoie, să „Paşte-ţi” bine, le urează, întinde încet o mână spre tei, văleu, e mâna care trebuia s-apuce hârleţul, nu-i nimic, repetăm, „mireille mathieu” continuă să susţină, ca răstignită, pomul şi unealta, de piciorul ei se sprijină stropitoarea, până ce şeful termină şedinţa foto. Mă plictisesc şi schimb canalul, nu înainte să văd că teiul are vârful tăiat ca să nu fie mai înalt decât cel mai înalt funcţionar al judeţului, păcat, teii cu capul tăiat nu se prind. Şi ce dacă schimb canalul, şi pe celelalte posturi se sădesc pomişori, doar prefectul e altul, mereu altul, ziariştii şi „mireille mathieu” par aceiaşi, doar par. A doua zi le văd poza în ziar, prefectul zâmbind, cucoana cu pom, târnăcopul nou-nouţ, tablou bucolic, mor de plictis. Se mai schimbă în week-end peisajul, însăşi ministra Sulfina pune pomişor, tei, desigur, vânzare bună la târnăcoape săptămâna asta. A doua zi aflu că s-a Sulfina s-a …korodit, nu mai e ministră, vai, n-o să mai vină la Timişoara, cine o să ude teiul ei? Mi-aduc aminte că `nainte de tei era moda cu botezatul bebeluşilor de la orfelinat, orice VIP năşea la micul dejun, botezurile erau sfinţite de un sobor de presari, cu asta, basta. Ţara are nevoie de pomi, târnăcoape şi ştiri proaspete. M-am întristat, după două zile m-am înveselit tot la telejurnal: un om fără rolex se făcuse frate cu teiul prefectului, nu cel de anul acesta, ci din anţărţ, îl răsădise în faţa casei lui, era verde, vesel şi văruit, „păi era prăpădit de la gazele de eşapament, l-au scos şi l-au aruncat, nu l-am furat, l-am „adoptat”, zice râzând, râd şi eu , nădăjduind că noul ministru al mediului o să ceară dregătorilor să pună câte un hectar, că nu mai vedem pădurea de-atâţia pomi…corecţi politic.

Ceai de tei pe banii mei (ZN aprilie 2007)

„Un copac cu flooori” lălăie în fundal Ştefan Hruşcă, în vreme ce, pe mijlocul ecranului, un prefect din nu ştiu ce judeţ „planta” fălos un pom într-un parc în care, desigur, nici urmă de cerşetor hodinind pe bănci, de „nunţi” căţăleşti , nici picioruş de pervers iţindu-se din tufişuri să-şi arate părţile ruşinoase fetelor aşijderea…Carevasăzică, prefectul - costum, cravată, pe mână rolexu’ -un bărbat ...bun de stat, adică funcţionar apolitic. Pomul - tei, desigur, românul s-a născut emin sau escu, orice prefect poartă în raniţă un baston de poet. O doamnă în taior, cu „tunsoare mireille mathieu”, gen „şefă de cabinet”, ţine pomul de tulpină şi hârleţul de coadă. Hârleţul/arşeul nou-nouţ, n-a văzut vreodată pământ, cum nici prefectul n-a văzut pesemne cazma în viaţa sa. Groapa gata săpată, nici un fir de praf nu tulbură luciul papucului oficial. Prefectul zâmbeşte larg şi
se mişcă lent, totul se întâmplă ca într-o secvenţă de film redată cu încetinitorul – cum de ce? – ca să „filmeze presa”, flashuri, blitzuri, camere de filmat, toţi se îmbulzesc, sub picioarele lor răzoare întregi de flori de nu-mă-uita şi părăluţe dispar strivite, vreo trei pomişori firavi îşi dau şi ei obştescul sfârşit pe altarul libertăţii cuvântului. Prefectul zâmbeşte îngăduitor, nu vă îmbulziţi le zice, repetăm dacă e nevoie, să „Paşte-ţi” bine, le urează, întinde încet o mână spre tei, văleu, e mâna care trebuia s-apuce hârleţul, nu-i nimic, repetăm, „mireille mathieu” continuă să susţină, ca răstignită, pomul şi unealta, de piciorul ei se sprijină stropitoarea, până ce şeful termină şedinţa foto. Mă plictisesc şi schimb canalul, nu înainte să văd că teiul are vârful tăiat ca să nu fie mai înalt decât cel mai înalt funcţionar al judeţului, păcat, teii cu capul tăiat nu se prind. Şi ce dacă schimb canalul, şi pe celelalte posturi se sădesc pomişori, doar prefectul e altul, mereu altul, ziariştii şi „mireille mathieu” par aceiaşi, doar par. A doua zi le văd poza în ziar, prefectul zâmbind, cucoana cu pom, târnăcopul nou-nouţ, tablou bucolic, mor de plictis. Se mai schimbă în week-end peisajul, însăşi ministra Sulfina pune pomişor, tei, desigur, vânzare bună la târnăcoape săptămâna asta. A doua zi aflu că s-a Sulfina s-a …korodit, nu mai e ministră, vai, n-o să mai vină la Timişoara, cine o să ude teiul ei? Mi-aduc aminte că `nainte de tei era moda cu botezatul bebeluşilor de la orfelinat, orice VIP năşea la micul dejun, botezurile erau sfinţite de un sobor de presari, cu asta, basta. Ţara are nevoie de pomi, târnăcoape şi ştiri proaspete. M-am întristat, după două zile m-am înveselit tot la telejurnal: un om fără rolex se făcuse frate cu teiul prefectului, nu cel de anul acesta, ci din anţărţ, îl răsădise în faţa casei lui, era verde, vesel şi văruit, „păi era prăpădit de la gazele de eşapament, l-au scos şi l-au aruncat, nu l-am furat, l-am „adoptat”, zice râzând, râd şi eu , nădăjduind că noul ministru al mediului o să ceară dregătorilor să pună câte un hectar, că nu mai vedem pădurea de-atâţia pomi…corecţi politic.