Faceți căutări pe acest blog

duminică, 21 martie 2010

Zucker pe cărai…


E o poveste frumoasă asta cu multietnicitatea şi multiculturalitatea Banatului. Sună bine şi ne face pe „noi, bănăţenii” să ne simţim speciali, mai deştepţi şi mai luminaţi decât „ceilalţi”. Or, aici avem deja o contradicţie cu....toleranţa, nu? Şi totuşi, sună grozav, aşa că au tras toţi de ea pân-a ajuns motolită şi rărită ca o cârpă de şters cinierele, însă la sărbători o apretăm şi o facem drapel.

Moş Geoarge stătea pe banca din faţa ceapeului toată ziulica. Era măcelar acolo şi, cum Ceauşescu nu-i mai lăsa pe români să taie vite, moşul îşi făcea veacul „pră socac, la givan”. Adică pe stradă, la poveşti. Nimeni nu scăpa neabordat, bărbat, femeie, copil sau leat de-al lui, şi moş Geoarge, căruia i se zicea „a lu’ Limbă”, era mândru că putea vorbi cu fiecare pe limba lui: nemţeşte, ungureşte, sârbeşte, româneşte, ţigăneşte. Multilingvi erau mulţi moşi din sat, dar el, mai limbut şi mai hâtru decât toţi, era ca o efigie ...multiculturală a locului. I se dusese buhul până la Timişoara şi moşul primea delegaţiile oficiale cu un zâmbet larg şi, dintr-o suflare, „criscotdobărdanionapotvremeabuna”.


La noi la grădiniţă era bine şi pace. Mă rog, mai ales bine. Copiii de români strigau după noi, şvabii, „neamţ, neamţ, cotofleanţ”. Nu exista jignire mai mare decât aia cu cotofleanţ pe lume. Cotofleanţul era în general un copil dolofan, pistruiat, cu ochi albaştri şi cu tendinţa de a spune „t” în loc de „d”. „Toamna etucatoare” se făcea că nu-i aude pe delatori nici măcar atunci când ieşeam frumos încolonaţi şi disciplinaţi în curte şi ei strigau „ein, zwei, drei, zucker pe cărai”. Cotoflenţii ripostau vehement, zbierând din spatele tufelor de măceşe „român cu cur de fân” . În general, soarta răzbelului o decideau copiii unguri: ei treceau întotdeauna, absolut întotdeauna, în tabăra care părea cea mai puternică în ziua cu pricina (adică unde erau mai mulţi combatanţi) şi se găseau, de fiecare dată, în alianţa victorioasă, „Ungur, pungur, ţeapa-n cur”, le strigau perdanţii, oricare-ar fi ei. Sârbii, „caii verzi” ai comunităţii paşnice şi multietnice, nu se băgau în conflagraţii. Se jucau doar între ei, de-a cine face pipi mai sus pe nuc, şi strigau „jiveli!”. Era bine, vesel şi eram, evident, fericiţi. Şi prieteni. Ţiganii nu aveau nici porecle, nici strigături, nici rol în război. Pur şi simplu pentru că ei nu veneau la grădiniţă. Erau liberi. Şi uneori, în secret, îi invidiam.

În sala de mese, eram puşi pe două rânduri: grupa germană (cu întăriri) şi grupa română. Noi, nemţii, trebuia să mâncăm frumos, disciplinat. Eventual să ducem toţi lingurile la gură deodată. Şi să nu sorbim. Era verboten, interzis, să vorbim, să ne jucăm sau să ripostăm. Pentru că românii aruncau cu cocoloaşe de pâine în noi. Sau în farfurii, s-o încasăm că suntem stropiţi cu ciorbă pe sarafane. Ne ceream pe rând la baie şi le mânjeam cu magiun dulapurile. Era foarte haios, până când venea Ordinea Supremă. Tanti Balogh. Fiinţa care ne solidariza instantaneu, în teroare. Care ne făcea să îngheţe sângele în vine. Era cât uşa. Ba cât planeta. Cât silozul de la IAS. Avea numărul 48 la picior şi, când ridica şlapul deasupra capetelor noastre, se făcea instantaneu noapte, jur. Atunci redeveneam cu toţii „fraţi de-un sânge”, solidari sub dictatura feroce. Mergeam spre dormitoare strânşi unii-n alţii ca puii de curcă, ţinând de mână un coleg de disidenţă, indiferent din ce tabără etnică. „Dacă nu sunteţi cuminţi, vă spânzur de nuc când dormiţi”, glumea tanti B. Eram cuminţi, eram solidari, dormeam cu schimbul câte cinci minute, să-i păzim pe ceilalţi. Până la urmă, somnul şi copilăria biruiau şi cădeam toropiţi. Iar când ne trezeam, ieşeam la joacă –n curte şi multietnicitatea bănăţeană se declanşa spontan, ca ploile de vară: neamţ, neamţ, cotofleanţ....Şi aşa am crescut mari, deştepţi, toleranţi şi multiculturali.

ZN 2009
Foto: (c)fotosen.ro

6 comentarii:

  1. Exceptional text, spectaculos, candid, just... o sa il dau mai departe.

    E bine venit acum cand iata multiculturalismul a devenit mai mult limba de lemn, iar actiunile sovine fie ele maghiare sau romane, tin prima pagina a ziarelor dambovitene!

    Eu am crescut in Galati, unde am asistat la disparitia mai multor comunitati, inceputa de ceva vreme, dar definitivata dupa '89: evrei, lipoveni, armeni, greci... pentru mine e trist sa vezi un oras cu 90 la suta fie etnie, fie religie, e un semn de casa rea...

    RăspundețiȘtergere
  2. Edule, ma cam rasfeti:) Eu doar povestesc. Stii asta.

    RăspundețiȘtergere
  3. Si eu am ceva cu laudele pe blog, dar acum nu e cazul de asa ceva; sunt povesti bune spuse bine...

    Is hotarat de ceva vreme, sa citesc literatura care mi se potriveste: Amos Oz, o sa razi Radu Tudoran, e un stil personal, viu, intim, iarasi candid si relaxat...
    inteleg ca pentru tine sunt povesti, dar petru cine le citeste sunt literatura, pentru simplul fapt ca fara sa te cunoasca, scapa de confruntarea cu realitatea... ei si literatura ta pica la fix, macar pentru mine...

    RăspundețiȘtergere
  4. oz si radu tudoran: foarte tare alaturarea! Faza e ca te inteleg cu amin2. Sa-ti spun: eu de muuuuuuuuuuuuuulta vreme citesc doar pentru mine. Zi-mi, ai gustat Eric Emmanuel Schmitt (Oscar si tanti Roz), Terry Pratchett (Lumea Disc) si Daniel Keyes (Flori pentru Algernon)? Zic asa, ca venise vorba de povesti...

    RăspundețiȘtergere
  5. Uite rusinat recunosc ca nu; oarecum ca o scuza zic ca in ultimele luni am fost presat de tot felul de lecturi istorice, dar acum sunt bucuros ca am titlulri noi te rumegat si mai ales timp... multumesc, le privesc ca pe o recomandare!

    :)

    RăspundețiȘtergere
  6. ahh... neasteptata placere in dimineata fada. givanu pra socac. versus algernon. mmm...

    RăspundețiȘtergere