Dintre toate locurile din România de astăzi în care nu ţi-ai dori să te afli, precum puşcărie, ghişeul de impozite, şoselele patriei, WC-ul de la Gara de Nord sau gura zăvorencei, titlul de cel mai detestabil, perfid, eviscerant, revine, de drept, sălii de aşteptare la ginecolog. La orice cabinet de ginecologie, presupun. Dacă în anii nouăzeci anticamerele primelor cabinete erau pline de fetişcane şi femei venite la chiuretat, astăzi, geografia acestor spaţii (ca şi estetica lor) s-a schimbat radical. Există în aceste locuri o segregare clară, netă, rece, între „cele care au reuşit şi cele care nu au reuşit şi speră”. Sau disperă. Le felicită pe învingătoare abia reprimându-şi invidia şi curiozitatea aceea nepotrivită care s-ar traduce prin cuvintele „ce are ea si eu nu?”. Se ridică să le ofere scaunele la care, acolo, eu dreptul doar ele, cele în starea cu pricina. Care, cu sentimentul generos al învingătorului, le încurajează condescendent şi neconvingator: lasă, o să reuşeşti şi tu, domnul doctor face minuni. Apoi se întorc, cu o graţie greoaie, la subiectele lor serioase: cezariană sau „expulzare”, salon privat, epidurală. Linia de demarcaţie e groasă, dură, crudă. Celelalte se uită în jur şi încearca să se agaţe de ceva: pe pereţi, printre postere după Klimt, reclame la tratamente de fertilizare şi la bănci de placentă, advertising cu gravide fericite, zâmbitoare şi coafate şi poze cu bebeluşi reali, realizări măreţe ale cabinetului. Pe măsuţe reviste cu supermame despre superbebe. În baie, un tampon ruşinat, act marţial al eşecului. Recepţionista ia telecomanda şi mută de la emisiunea cu mâncare a puştiului englez. E, probabil, o măsură de protecţie suplimentara a zonei demarcate, care ar putea pofti. „Femei care contează”, spune zilele astea o reclamă hallmark. Pe ecran, Sinead cântă „nothing compares, nothin compares 2 uuuuuu”. România nu are niciun program naţional vizând fertilitatea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu