Trec zilnic, în drum spre casa-mi, prin dreptul caselor, pardon, palatelor lor şi de-o vreme mă întreb, mai des decât s-ar cuveni, cum trăiesc ei în măgăoaiele alea. Mă întreb dacă uşile alea înalte ca la catedrale şi sculptate până –n carii nu-i fac să se simtă mici, neînsemnaţi, dacă marmura nu le trage rece prin tălpi, dacă baluştrii şi atâta auriu nu le provoacă vertijuri şi tot excesul pseudobaroc grotesc nu le căşună probleme cu tensiunea, presiunea, facultăţile olfactive, orientarea în spaţiu sau depresii maniacale. Poate că nu se cade să mă-ntreb asta, la fel cum nici organele în drept nu par curioase din ce bani s-au ridicat toate palatele astea-n burg, câtă vreme o covârşitoare majoritate a castelanilor se declară liberă de muncă, lipsită de venituri şi neposesoare de lampa lui Alladin din care să răsară peste noapte Taj –Mahaluri. Cum nici alţii nu se întreabă cine sunt arhitecţii care au proiectat pălătoacele alea, dacă nu cumva au fost făcute aidoma după cărţile de tarot. Însă oricât aş încerca să-mi stăpânesc neruşinata iscodire, nu pot să nu mă întreb, văzându-i, ce colţ din palatul rece, imens şi pestriţ, le dă sentimentul de acasă. Mătăsarii copilăriei mele erau ţigani ungureşti, cu pielea aurie, păr aproape blond şi ochi adesea albaştri, pricepuţi la făcut coviltire, alambicuri şi la reparat roţi de bâlci. Castelanii de pe strada Mătăsarilor, vecinii mei, carevasăzică, sunt oameni oacheşi, cu roţi de merţane şi coviltire decapotabile. Seara văd ţigănci tinere, zvelte, cu părul lung întins cu grimperul, plimbându-se cu braţele după talie şi prefăcându-se că ignoră claxoanele admiratorilor din trafic. Din tufele de gard viu ţâşneşte, de-a prinsa, liotă de copii. Bărbaţi burtoşi, cu maiouri ridicate şi ghiuluri ca prunele şi femei bătrâne cu poale largi stau la stradă şi-şi fac vânt cu ofertele de la supermarket. Prin poarta forjată şi larg deschisă văd în curtea palatului o coşmelie bătrânească gata să se dărâme, dar cu termopane încă înfoliate: mă întreb ce sau pe cine ţin acolo. Ştiu poveştile despre cum stau toţi într-o singură cameră şi că restul le-ar ţine de fală. Nu le cred de când un bulibaşă local, acum răposat, m-a poftit să trec pragul „căşii” lui, unul dintre primele palate apărute în vremea lui Oancea. „Hai, doamnă, să-ţi arăt cât îi dă tută muierea mea, ş-am dus-o şi la Versail’!”. Şi m-a dus să-mi arate baia palatului, dotată cu jacuzzi când hidromasajul ţinea încă de domeniul dezvăluirilor din rezidenţele Ceauşeştilor. Şi-acolo, în cada cu toate jocurile de lumini aprinse, erau puse, în glastre aurii, flori naturale şi flori de mătase şi de plastic, pe care femeia le uda cu „ţâşnitorile” de jacuzzi. Păi, şi de ce ţineţi orga de lumini aprinsă ca la discotecă, îl întreb, amuzată de reacţia amabila a gazdei. „A, păi ş-o angajat un chinez, din ăla expert la fengşui şi cică îs mai fericite plantele cu lumini”, mă lămureşte, râzând cu poftă. De atunci, n-am mai fost poftită la palat, la niciunul, căci, ce-i drept, nici nu ma cunosc cu vreunul de-aşa....rang imobiliar. Până acum câteva zile când, spre casă rulând, m-am trezit cu strada Mătăsarilor blocată de mercedesuri şi xscinciuri şi, prinsă-n busculadă, am auzit în boxele hyperpower un predicator evanghelist anunţând cu aplomb şi voce plângăreaţă, împărăţia celor umili, săraci şi drepţi. Lume, ca la Înviere în curtea palatului cu turle şi surle. Amabil, un rom -dirijor de circulaţie m-a abordat: doamnă, dacă nu vi-s grăbită, să staţi la înălţarea noastră, e gratis şi vedeţi cum predică! N-am mers la înălţare, nu prea îs curioasă cum se-nalţă locatarii palatelor ţigăneşti. Mai degrabă aş vrea să ştiu cum se adună la cină, ce lucruri mici îi bucură, dacă au nostalgii de şatră şi dacă sunt, în vreun fel conştient, fericiţi, acum că din spiritul lor nomad a rămas o siglă –n trei raze şi, pentru cei mai mulţi dintre noi, ceilalţi, refrenul cu ţigănie rai, rai care erai, caravanserai, focardea!
zile si nopti, septembrie 2009
foto (c) www.fotosen.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu