Faceți căutări pe acest blog

vineri, 13 februarie 2015

Despre notele sentimentale de plată neachitate

Borbely Emilia, actrița care a dat lovitura carierei ei plimbându-și spectatorii cu microbuzul prin traficul infernal din centrul Timișoarei spre iluzoria Irlandă a lui mady.baby., este protagonista unei noi montări atipice. Un excelent spectacol al Teatrului Maghiar Csiky Gergely, despre notele de plată sentimentale neachitate. De această dată, ea joacă ”Niște fete (sau cinci-în-unu)”: nu pe scena teatrului, nici pe patru roți, ci într-o cameră de hotel. Sau chiar în dormitorul spectatorilor care-și doresc un spectacol la ei acasă, căci montarea regizoarei B.Fullop Erzsebet după textul lui Neil LaBute este concepută a se desfășura în orice spațiu privat, în orice cameră mobilată cu un pat. Sâmbătă și duminică (14 și 15 februarie 2015), de la ora 19, cea mai nouă producție a Teatrului Maghiar Csiky Gergely se va juca într-o cameră a Hotelului Victoria din centrul Timișoarei. Știți, cu siguranță, momentul acela când simți nevoia să ai socoteli clare cu trecutul. Spre pildă, când vrei să te însori. Băiatul pus pe însurătoare în această poveste, scriitor cu o brumă de succes și oarecari puseuri introspective, le invită într-o cameră de hotel pe cele cinci foste iubite de care s-a despărțit nu tocmai elegant. Cinci fete – nici una semănând cu cealaltă, o soție timidă și al cărei previzibil tipar pare tulburat doar de iluzia unui mare amor, o rockeriță rebelă, o universitară adulteră, sarcastică și răzbunătoare etc,- se succed ca tot atâtea rechizitorii dintr-un jurnal sentimental care lasă să se vadă și efemeritatea sentimentelor, și urma de neșters pe care ele o lasă în noi. Extrem de frumos, de bine și nuanțat jucat de Emilia Borbely (care interpretează toate cele 5 roluri feminine) și tânărul actor Szilard Kinda, coerent montat, cu scene fluente, în crescendo dramatic, cu schimbări bruște de ritm și atmosferă, cu fantezie în soluțiile de mizanscenă și mult umor, ”Cinci-în-unu” este o experiență teatrală pe cât de atipică, pe atât de reconfortantă și de seducătoare. Conduși în dormitor chiar de una dintre cele 5 fete- poetică apariție amintind de mady.baby- și scoși tot de ea la final, înainte de aplauze, spectatorii trăiesc direct, la distanță de o respirație, aproape atingând epidermic personajele, emoțiile acestora, răsturnările de situație, zig-zag-ul dramatic. Traducerea impecabilă, savuroasă chiar, în limba română este, la rându-i, un atu. În plus, e aproape un privilegiu să fii spectator, căci locurile pentru public sunt nu mai multe decât pot număra pe degete cei doi curajoși actori care-l joacă. Așa că dacă vreți niște fete la Dvs.în dormitor...aveți grijăce vă doriți, căci s-ar prea putea să vină. foto credit: Biro Marton

marți, 20 mai 2014

”treci zilnic pe lângă ele, una ar putea fi a ta”, doamne ferește! mecle în campanie.

plicticoasă campanie electorală, e ca reclama aia tembelă cu ”cărțile, treci zilnic pe lângă ele, una ar putea fi a ta”. cu cât e partidul mai ortoman și-are oi mai multe, mândre și cornute, cu atât e campania mai plicticoasă, seacă, pe formate. cu cât e catindatul mai fără șanse, mai mioriță, cu atât se chinuie să fie mai ”creativ”. de cele mai multe ori e doar zbuțat. personal, mie 3 mostre mi s-au părut cele mai funny. carevasăzică, top 3 by me: 1 - bannerul cu udrea cu breton și tunsoare în scări ascuțite, de piți. ea însăși , în vârful unui V (ca stolul de rândunici) de oameni în blugi și cămăși albe, arâtând (vorba lui Raoul Jurchela) de parcă s-ar duce toți în fratteli. și sloganul ”ridicăm românia”. amendez sincer mitocănia lui dottore, dar nu pot să zic că nu înțeleg ce voia să spună când a zis că ”doamna udrea poate ridica multe, dar nu românia”. trebuie doar să mai deschidă un nasture la cămașa aia albă 2 - candidatul balint. ținut în brațe, pe piept, pe burtă de niște oameni. pentru că nu mă pot decide care -i mai urât: el sau ăla/aia care-l ține. cum care balint? 3 funeriu. pentru fruncea cu adevărat lată. cu vagi urme de acnee juvenilă. și pentru felul în care ține în mâini cotărița aia. cine naiba i-o fi dat-o, cât de tare poți urî pe cineva? și mă opresc aici cu argumentele. ex aequo (fiindcă nu încape în nicio categorie, comparație, competiție) un nene zanfir de la partidul lu' domnu' dan. pentru morga funebră. o combinație mortală între frankenstein și lampa cu căciulă. buuuun, acuma liber la topurile voastre:)

marți, 11 martie 2014

Luța

Luța are 11 ani și e măritată. A avut la nuntă de toate: limuzine, voal cu diademă de jde mii de euro, valeți, tort cu 24 de etaje, 16 cântăreți și un quartet de coarde. Acuma mai stă câteva zile cu mă-sa, apoi se întoarce în Franța, unde e elevă la o școală de muzică. E premiantă, i-am văzut teancul de diplome – înrămate cu auriu- la concursuri de interpretare. Violonistă. Studiază între 6 și 8 ore pe zi, pentru școală, pentru competiții, cu profesori particulari. Am găsit-o în camera de muzică din palatul de marmură al lui ta-so, lucrând la un studiu de Vioeuxtemps. Care o plictisește, mi-a spus, dar nu are ce face, e temă de la școală. Când se face ”mai mare”, Luța vrea să urmeze Conservatorul la Berlin sau la Viena. Mai departe, nu știe exact. Vrea să cânte și după ce cântă să primească flori. Orhidee, zice râzând. Fetița-femeie măritată vorbește fluent franceza, germana, engleza, italiana și româna. Și, bineînțeles, țigănește. Care îi place cel mai tare. Nu te sperie, supără, încurcă, o întreb, să fii măritată așa devreme? Păi, de ce să mă încurce? Hmmmm! Mirele îți place? Oh, spune, și lasă obrazul galeș pe lemnul roșiatic al viorii; pe Eduardo îl iubesc de-o viață! Care viață, cum ziceam, are cu totul 11 ani. N-am curaj să o întreb dacă au făcut sex. O las cu Vioeuxtemps și revin în salonul câte un teren de tenis, unde mă-sa muștruluiește o servitoare cu șorțuleț alb. Pe masă cofeturi, pe perete o carpetă cu cai, femei și lună aurie și un poster uriaș cu Paganini. Înrămat auriu. Senină, femeia îmi ”explică” de ce a măritat-o pe Luța ”abia acum”: că au trebuit să aștepte să-i pornească menstra. Că, deși arată ca de 14-15 ani, abia acuma i-a venit. O întreb direct dacă fata a făcut sex în noaptea nunții. Nuuuu, neagă vehement, atunci nu, ca am avut 1100 de invitați. A făcut noaptea următoare, n-am putut-o face să mai aștepte, că îl iubește pe Edu de când se știe. Oricum, mă asigură, fata era virgină, au dus-o socrii la medicina legală, așa e regula. Și o vor face rar în următorii 6 -7 ani, că fata pleacă la școală și rămâne într-un fel de custodie, se vede cu soțul după un program strict. Sora mai mare, de 14 ani, are deja doi copii, gemeni, iar pe fetița de 2 ani o pețesc deja cuscrii, pentru când crește, pentru un frate al lui Edu. Îmi arată poze pe un dispozitive electronic pus direct pe secretaire-ul Louis XVI, o imitație vulgară, dar nu ieftină. Îi spun că voi scrie despre ei și despre tinerii miri. Mă roagă, un pic prea apăsat, să nu. Că lumea albă nu pricepe, zice că și-a vândut fata și se pornesc iar toate ponegririle pe țigani. Și de aia ea ales să țină nunta în Ungaria, să nu fie ziariști și plătește avocați mulți și scumpi. Dar ea se jură pe ochii lu mă-sa și tot neamul că nu vrea decât fericirea copiilor. La un moment dat, trece pe acolo mirele. Are 12 ani, poartă Rolex, umblă cu un scuter lucios și pantofi alb cu negru. Un puf de musăcioară și pasul apăsat dezvăluie că își ia în serios rolul de soț. I-a adus Luluței un cadou, o păpușă care cântă la vioară când tragi de sfori. Se joacă cu marioneta și râde. Îi cere voie soacră-sii să-și vadă nevasta, fuge pe scări, se dă o tură pe balustrada aurită și urcă iar. Eduard, întreb, e și el la școală? Nu prea, mai mult în particular. Și cu unchi-său în afaceri. Ce afaceri? Păi cu firmele, ce știu eu, spune. Da' chiar, de unde aveți toți banii ăștia? Râde, dar nu apucă să-mi răspundă, că ies mirii și trebuie să meargă cu ei la dentist. Plec și în curte o văd pe servitoare udând plantele, care au toate plăcuțe scrise latinește, ca la grădina botanică. foto credit: www.fotosen.ro aka Ianăș Florin

marți, 4 februarie 2014

Poveștile săracilor....

....sunt întotdeauna cele mai frumoase, mi-a spus ieri un om care-i păzea sau doar îi privea pe pușcăriașii ce lucrează pe șantierul arheologic din Piața Sf. Gheorghe, văzând cum mă bag în vorbă cu ei, nesocotind regulile. Nu știu dacă e chiar așa, dar mi-a plăcut cum suna. foto (c) www.fotosen.ro, Ianăș Florin

vineri, 27 aprilie 2012

adio, ciuhi!

Pentru prima data, dupa multi, multi ani, ciuhandRu mi-e din nou simpatic. zic "multi ani" si imi aduc aminte de primele doua campanii, cand am trudit ca omu' sarac, dar cinstit, pentru dansul. Care dansul era tot asa, un om sarac, dar cinstit, dornic să-şi înghesuie un gărăjuţ, cât de mic, cât de strîmb, printre bateriile dintre blocuri pe care apoi când tătucul urbii (pentru noi, orbii) a crescut mare cât o casă p+m le-a oropsit şi demolat. Rememorez, deci, acestea cu nostalgia moşului din banc, care fusese cel mai fericit din viata lui când era prizonier de război în Rusia şi-l mâncau păduchii, că atunci era tânăr. Acu', simpaticul domn ripley a văzut semnul divin şi tot feliu' de falşi profeţi urlă, după ce s-a dat poporului prescura, că ei au fost de faţă la epifanie şi ştiau dinainte. Eu cred însă că Semnul i s-a arătat nici în lego-urile nepoţilor, nici în coliva peneţecedeului, ci acolo, sub linie, la bilanţ. Nu zic, ferească DNAul, că a furat. De ce să fi furat? Omul de nevoie fură. Dânsul n-avea dece. Dar niscaiva bani albi de zile negre a pus şi el deoparte, ba chiar nişte bani verzi de la curăţenia de primăvara, tobogane şi parcuri drufec, nişte bani cu corn de la gropiţe asfaltate cu forţa de vreo 6 ori pe luna în spate la conti, lângă alte mărunţişuri, pe feciorul genial l-a făcut gaudi-de-supermarket, pe cel fidel, cuminte, dar nu aşa de premiant, îl lasă la cârma trebii, că e ascultător şi n-are alte vicii decât că-i place iarba, aia de pe gazon, una peste alta, cu ce mai picură din fondul recunoştinţei, pensioara nu ne va fi ruptă-n cur, măi, doamna anamaria. Acuma, zic vizionarii ce după ploaie s-arătară, ascensiunea lui arturob ui nu mai poate fi oprită. Caz în care risc şi eu o profeţie: om ajunge să-l plângem pe ciuhi, mai abitir decât am plâns din cauza lui!

miercuri, 13 aprilie 2011

Tăcerea iezilor. (că nu ştiu ei ce-i Paşte!)

La doar câteva minute depărtare de Timişoara, peisajul se schimbă brusc, înviorat de o turmă de capre. Nea Gheorghe, cum ni se recomandă păstorul, îşi paşte caprele aici de-o viaţă. În orice caz, mult dinainte ca zona cunoscută drept Slavic din comuna periurbană Ghiroda să se transforme din izlaz în „cartier rezidenţial”. Zglobii, neştiind ce-i Paşte, iezii zburdă şi pasc iarba dintre cele aproximativ 20 de vile, unele rămase neterminate probabil din pricina recesiunii.

„Eu locuiesc acolo, în prima casă de lângă pod, şi întotdeauna mi-am adus caprele aici la păscut şi aşa o să fie mereu. Sau măcar cât mai am eu de trăit. Nu cred că fac vreun rău cu asta. Rău fac ăştia care vin cu căruţe şi maşini şi aruncă gunoaie aici”, spune omul. Tot criza, probabil, este cauza pentru care rata de supravieţuire a iezilor se prefigurează a fi mai mare decât oricând. „Carnea de ied e mai bună, mai dulce şi mai fragedă decât aia de miel şi nici nu miroase, e mai fină. Eu am clienţi care vin în fiecare primăvară să ia de la mine. Dar în rest nu ştiu cum or fi preţurile şi pe nimic nu-mi dau iezii, e păcat, mai bine îi las să trăiască”, ni se destăinuie bătrânul.

Şi, dacă în Slavicul Ghirodei iezii zburdă printre viloace, în cartierul timişorean Plopi, de-a lungul canalului Bega, o turmă mai modestă, cu doar 5 iezi, traversează zilnic şoseaua spre dâlma pe care sunt duşi la păscut de stăpâna lor.


Oficial, inspectorii Direcţiei Sanitar-Veterinare şi cei ai Primăriei Timişoara le permit ciobanilor să îşi scoată la vânzare mieii şi iezii începând de marţi, 12 aprilie, în pieţele Badea Cârţan şi Iosefin. În prima dintre pieţe însă, luni, 11 aprilie, carnea de miel era deja pe pult, cu preţul de strigare de 23 - 24 de lei kilogramul. „Parcă-s din aur mieii aştia. Dacă nu mai lasă din scor, o să mâncăm iar pulpe de miel congelate, din Noua Zeelandă”, a răbufnit unul dintre (ne)cumpărători.

foto : eu

marți, 25 ianuarie 2011

Taia. 1.

Bunicul n-a crezut că vor rămâne la putere comuniştii. Nici după ce i-au luat pământurile, castelul, animalele, cabrioleta, vinăria. Nici după ce l-au băgat la puşcărie, de chiabur. În ruptul capului n-a vrut să creadă că va dura regimul comunist. „Aştia n-au simţul proprietăţii, simţul istoriei, bun simţ. N-au cum să rămână”, zicea. După o vreme, îl rugau toţi din familie să nu mai zică, dar Taia nu era omul să renunţe la convingeri ori să şi le tacă. Şi aştepta zi după zi „să pice ăia”. După vreo cinzeci de ani, la revoluţie, a ieşit ţanţoş pe stradă, la fântână, a ridicat un deget către mulţimea adunată să vorbească despre nemaifăcutele de la Timişoara, alde Chiţapache, tata Tudor, ţaţa Leana lu' Valer lu' Rista, şi a tunat: „ei, vă spusei eu? Se duseră!”.


Mi-am amintit asta văzând-o, ascultând-o, într-o emisiune a televiziunii publice, pe doamna Simina Mezincescu. Extraordinar om dânsa. Emoţionantă prezenţă.

luni, 24 ianuarie 2011

Moş Teacă, ce-ai în teacă?

Plutonul de execuţie dacă m-ar paşte şi tot o să-mi spun, ca o bună şi iubitoare noră de colonel, părerea despre pensiile militarilor. Rezerviştii care fac astăzi, de Ziua Unirii, patriotic

ă tarantelă pentru pensiile lor „recalculate” (şi absolut previzibil să reacţioneze aşa) aparţin unei generaţii de militari care a reuşit, slavă Domnului, să stea o viaţă în slujba (şi la umbra) drapelului fără să ducă vreun război, fără să ridice arma către inamic. În general (sic!) fără să ridice altceva decât propriile lefuri. Care nu erau deloc de lepădat: la vremea când tatăl meu, profesor de literatură la gimnaziu, câştiga 2000 de lei în anul 80, socru-meu, colonelul, lua în mână frumuşica sumă de 8000 de lei. Plus beneficiile, nici ele de neglijat, în virtutea unei vechi cutume care zice că războinicul trebuie să fie bine plătit ca să nu se-ntoarcă împotriva ta. Aşa că din obsedantul deceniu cinci şi până la revoluţia de la objnouă, gradaţii aveau la unitate raţii generoase de carne, pâine, lapte (inclusiv la vremea când populaţia făcea foamea pe cartelă), lemne şi cărbuni dacă ţineau teracotă, stofă pentru costume, pantofi gratis şi bilete de tratament pentru nevestele ofiţerese. Admit că aveau ierarhii, regulamente, exerciţii şi aplicaţii...dar ce slujbă serioasă nu are toate acestea? Nu se trezesc şi popii la slujbe în zori? Nu au şi şoferii regulamente, actorii exerciţii, nu am şi eu şedinţe şi team-building-uri, nu avem toţi şefi? De ce atunci ar avea ei pensiile astea babane, când tuturor celorlalţi ni s-au impus sacrificii, măsuri de solidaritate socială, ni s-au tăiat salariile, pensiile, banii pentru copii? Doar pentru că ei s-au obişnuit cu traiul bun? Şi ca buni patrioţi dau în judecată ţara, să le plătim, cu următoarea guvernare, noi toţi pretinsa pagubă?

Şi pentru că tot aud o ţară deplângându-l pe cel mai celebru general stelar al României că i s-a scurtat cu 70% pensia, cică după ce i-au tăiat-o (sic iar!), a rămas cu 470 de euro. Ce să zic? Că Oma mea are pensie 370 de lei şi a muncit o viaţă la „separator” cărând saci cu grâne până i s-a curbat spinarea ca transfăgărăşanul? O lege morală ar fi să nu existe pensie mai mică de 1000 de lei, nici mai mare de 2000 de lei, iar diferenţele se să facă între aceste bareme decente.

Într-o zi, trecând cu maşina pe Calea Lugojului, am văzut un tanc T 55 (vezi foto) pe care îl duceau la fier vechi. Un tanc bun, care a făcut războiul rece. Acum nu mai era nevoie de el şi-l duceau nişte şmecheri care îl cumpăraseră pe trei parale, să-l vândă cu profit, la kilogram. Am plâns de mila lui şi aş fi vrut să-l iau acasă. Şi niciun rezervist nu plângea lângă mine.

Foto: eu