adio, ciuhi!

Pentru prima data, dupa multi, multi ani, ciuhandRu mi-e din nou simpatic. zic "multi ani" si imi aduc aminte de primele doua campanii, cand am trudit ca omu' sarac, dar cinstit, pentru dansul. Care dansul era tot asa, un om sarac, dar cinstit, dornic să-şi înghesuie un gărăjuţ, cât de mic, cât de strîmb, printre bateriile dintre blocuri pe care apoi când tătucul urbii (pentru noi, orbii) a crescut mare cât o casă p+m le-a oropsit şi demolat. Rememorez, deci, acestea cu nostalgia moşului din banc, care fusese cel mai fericit din viata lui când era prizonier de război în Rusia şi-l mâncau păduchii, că atunci era tânăr. Acu', simpaticul domn ripley a văzut semnul divin şi tot feliu' de falşi profeţi urlă, după ce s-a dat poporului prescura, că ei au fost de faţă la epifanie şi ştiau dinainte. Eu cred însă că Semnul i s-a arătat nici în lego-urile nepoţilor, nici în coliva peneţecedeului, ci acolo, sub linie, la bilanţ. Nu zic, ferească DNAul, că a furat. De ce să fi furat? Omul de nevoie fură. Dânsul n-avea dece. Dar niscaiva bani albi de zile negre a pus şi el deoparte, ba chiar nişte bani verzi de la curăţenia de primăvara, tobogane şi parcuri drufec, nişte bani cu corn de la gropiţe asfaltate cu forţa de vreo 6 ori pe luna în spate la conti, lângă alte mărunţişuri, pe feciorul genial l-a făcut gaudi-de-supermarket, pe cel fidel, cuminte, dar nu aşa de premiant, îl lasă la cârma trebii, că e ascultător şi n-are alte vicii decât că-i place iarba, aia de pe gazon, una peste alta, cu ce mai picură din fondul recunoştinţei, pensioara nu ne va fi ruptă-n cur, măi, doamna anamaria. Acuma, zic vizionarii ce după ploaie s-arătară, ascensiunea lui arturob ui nu mai poate fi oprită. Caz în care risc şi eu o profeţie: om ajunge să-l plângem pe ciuhi, mai abitir decât am plâns din cauza lui!

donici cuib de-ntelepciune

donici cuib de-ntelepciune

Tăcerea iezilor. (că nu ştiu ei ce-i Paşte!)

La doar câteva minute depărtare de Timişoara, peisajul se schimbă brusc, înviorat de o turmă de capre. Nea Gheorghe, cum ni se recomandă păstorul, îşi paşte caprele aici de-o viaţă. În orice caz, mult dinainte ca zona cunoscută drept Slavic din comuna periurbană Ghiroda să se transforme din izlaz în „cartier rezidenţial”. Zglobii, neştiind ce-i Paşte, iezii zburdă şi pasc iarba dintre cele aproximativ 20 de vile, unele rămase neterminate probabil din pricina recesiunii.

„Eu locuiesc acolo, în prima casă de lângă pod, şi întotdeauna mi-am adus caprele aici la păscut şi aşa o să fie mereu. Sau măcar cât mai am eu de trăit. Nu cred că fac vreun rău cu asta. Rău fac ăştia care vin cu căruţe şi maşini şi aruncă gunoaie aici”, spune omul. Tot criza, probabil, este cauza pentru care rata de supravieţuire a iezilor se prefigurează a fi mai mare decât oricând. „Carnea de ied e mai bună, mai dulce şi mai fragedă decât aia de miel şi nici nu miroase, e mai fină. Eu am clienţi care vin în fiecare primăvară să ia de la mine. Dar în rest nu ştiu cum or fi preţurile şi pe nimic nu-mi dau iezii, e păcat, mai bine îi las să trăiască”, ni se destăinuie bătrânul.

Şi, dacă în Slavicul Ghirodei iezii zburdă printre viloace, în cartierul timişorean Plopi, de-a lungul canalului Bega, o turmă mai modestă, cu doar 5 iezi, traversează zilnic şoseaua spre dâlma pe care sunt duşi la păscut de stăpâna lor.


Oficial, inspectorii Direcţiei Sanitar-Veterinare şi cei ai Primăriei Timişoara le permit ciobanilor să îşi scoată la vânzare mieii şi iezii începând de marţi, 12 aprilie, în pieţele Badea Cârţan şi Iosefin. În prima dintre pieţe însă, luni, 11 aprilie, carnea de miel era deja pe pult, cu preţul de strigare de 23 - 24 de lei kilogramul. „Parcă-s din aur mieii aştia. Dacă nu mai lasă din scor, o să mâncăm iar pulpe de miel congelate, din Noua Zeelandă”, a răbufnit unul dintre (ne)cumpărători.

foto : eu

Kendo Club Sam-sho Timisoara

Taia. 1.

Bunicul n-a crezut că vor rămâne la putere comuniştii. Nici după ce i-au luat pământurile, castelul, animalele, cabrioleta, vinăria. Nici după ce l-au băgat la puşcărie, de chiabur. În ruptul capului n-a vrut să creadă că va dura regimul comunist. „Aştia n-au simţul proprietăţii, simţul istoriei, bun simţ. N-au cum să rămână”, zicea. După o vreme, îl rugau toţi din familie să nu mai zică, dar Taia nu era omul să renunţe la convingeri ori să şi le tacă. Şi aştepta zi după zi „să pice ăia”. După vreo cinzeci de ani, la revoluţie, a ieşit ţanţoş pe stradă, la fântână, a ridicat un deget către mulţimea adunată să vorbească despre nemaifăcutele de la Timişoara, alde Chiţapache, tata Tudor, ţaţa Leana lu' Valer lu' Rista, şi a tunat: „ei, vă spusei eu? Se duseră!”.


Mi-am amintit asta văzând-o, ascultând-o, într-o emisiune a televiziunii publice, pe doamna Simina Mezincescu. Extraordinar om dânsa. Emoţionantă prezenţă.

Moş Teacă, ce-ai în teacă?

Plutonul de execuţie dacă m-ar paşte şi tot o să-mi spun, ca o bună şi iubitoare noră de colonel, părerea despre pensiile militarilor. Rezerviştii care fac astăzi, de Ziua Unirii, patriotic

ă tarantelă pentru pensiile lor „recalculate” (şi absolut previzibil să reacţioneze aşa) aparţin unei generaţii de militari care a reuşit, slavă Domnului, să stea o viaţă în slujba (şi la umbra) drapelului fără să ducă vreun război, fără să ridice arma către inamic. În general (sic!) fără să ridice altceva decât propriile lefuri. Care nu erau deloc de lepădat: la vremea când tatăl meu, profesor de literatură la gimnaziu, câştiga 2000 de lei în anul 80, socru-meu, colonelul, lua în mână frumuşica sumă de 8000 de lei. Plus beneficiile, nici ele de neglijat, în virtutea unei vechi cutume care zice că războinicul trebuie să fie bine plătit ca să nu se-ntoarcă împotriva ta. Aşa că din obsedantul deceniu cinci şi până la revoluţia de la objnouă, gradaţii aveau la unitate raţii generoase de carne, pâine, lapte (inclusiv la vremea când populaţia făcea foamea pe cartelă), lemne şi cărbuni dacă ţineau teracotă, stofă pentru costume, pantofi gratis şi bilete de tratament pentru nevestele ofiţerese. Admit că aveau ierarhii, regulamente, exerciţii şi aplicaţii...dar ce slujbă serioasă nu are toate acestea? Nu se trezesc şi popii la slujbe în zori? Nu au şi şoferii regulamente, actorii exerciţii, nu am şi eu şedinţe şi team-building-uri, nu avem toţi şefi? De ce atunci ar avea ei pensiile astea babane, când tuturor celorlalţi ni s-au impus sacrificii, măsuri de solidaritate socială, ni s-au tăiat salariile, pensiile, banii pentru copii? Doar pentru că ei s-au obişnuit cu traiul bun? Şi ca buni patrioţi dau în judecată ţara, să le plătim, cu următoarea guvernare, noi toţi pretinsa pagubă?

Şi pentru că tot aud o ţară deplângându-l pe cel mai celebru general stelar al României că i s-a scurtat cu 70% pensia, cică după ce i-au tăiat-o (sic iar!), a rămas cu 470 de euro. Ce să zic? Că Oma mea are pensie 370 de lei şi a muncit o viaţă la „separator” cărând saci cu grâne până i s-a curbat spinarea ca transfăgărăşanul? O lege morală ar fi să nu existe pensie mai mică de 1000 de lei, nici mai mare de 2000 de lei, iar diferenţele se să facă între aceste bareme decente.

Într-o zi, trecând cu maşina pe Calea Lugojului, am văzut un tanc T 55 (vezi foto) pe care îl duceau la fier vechi. Un tanc bun, care a făcut războiul rece. Acum nu mai era nevoie de el şi-l duceau nişte şmecheri care îl cumpăraseră pe trei parale, să-l vândă cu profit, la kilogram. Am plâns de mila lui şi aş fi vrut să-l iau acasă. Şi niciun rezervist nu plângea lângă mine.

Foto: eu

Dragă Domnule Moş Crăciun,

În primele mele rânduri, aş vrea să-ţi scriu că mi-e bine. Da’ nu pot, că aş minţi şi ştiu că tu eşti infailibil la mirosit minciunile. Oricum, trebuie să recunoşti că nu te-am mai deranjat demult, în parte şi fiindcă ştiu ce oribile îs aşteptările celorlalţi şi, mai ales, senzaţia aia că toţi vor câte o bucăţică din tine şi din timpul tău, fiecare crezându-se unic şi irezistibil cu problema lui. Drept e că nici tu nu te-ai mai deranjat de pe vremea lui Pazvante să treci pe la mine, n-am dejte la toate membrele pentru câţi ani m-ai ignorat şi uite că eu tot ţin faith-ul în miracolul de pe strada 34. Dar acuma, cu disperare, te rog să faci un update şi să mă retreci pe listă, că-s la capătul puterilor, pe toate planurile.

Sigur că am o „listă a dorinţelor materiale” (tractoraş de tăiat iarba la Livezile, laptop apple, foto canon, staţie meteo, bicicletă roşie), dar nu ţi-o arăt că ştiu că nu-ţi plac dorinţele materiale. Cu cele practice nu cred că ai vreo problemă, aşa că încep cu urgenţele: te rog frumos de tot, ocupă-te tu de factura restantă la electrica (vezi că e cam babană), fă cumva să ne dea napoi gazu tăiat şi, special pentru filmele cu tine, cablul teve. Dar mai ales treci pe la autoservice şi fă un miracol măcar cu una dintre maşini, iar pentru cealaltă ajută-mă să găsesc un alternator la secondhend ieftinel. A, da, repară şi hidroforul, ştiu că poţi, şi pune nişte praf fermecat pe ţevi să nu mai îngheţe. Şi pentru că totuşi Crăciunul ar trebui să fie fun, bagă-i în sperieţi pe clienţi ca pe Scrooge şi fă-i să-şi achite facturile, bine?

Ştiu că de Crăciun e frumos să le doreşti bine altora şi, cu cât sunt acei alţii mai naşpa cu tine, e mai puternică dorinţa ta, am citit asta undeva. Aşadar, te rog mult, mult, tuturor organelor de stat şi finanţe care vor să mă jupoaie acum şi tuturor oamenilor care îmi cer în fiecare zi bani, bani, bani, dă-le o vacanţa în bahamas sau la tine în laponia, una pe viaţă, dacă poţi.
Nu te mai rog să mă scapi de spectacolele proaste, de astea m-am lecuit, nici de kilogramele în plus, cu alea m-am învăţat.

În încheiere, Moş Crăciun, te asigur de consideraţia mea şi că pentru mine ai rămas acelaşi moş neaoş, cu bundă miţoasă şi miros de lăptărie, ca-n copilărie, dinainte de tunica roşie, bulubucii de coca şi hohoho.

Cu drag şi jenă, a ta,
ştii tu cine

Colonia. Un loc din Timişoara unde copiii merg la şcoală cu căruţa

Între strada caraghios botezată Canal Bega şi maidanul meu cu extratereştri se află Colonia. Vreo douăzeci de case ghemuite, peticite, necăjite. Toate cu termopane, însă. Şi, printre ele, cam tot atâtea rulote, vagoane, cutii de lemn transformate în dormitoare, coşmelii şi cocoloaşe lipite de pereţii caselor ca să mărească spaţiul locativ. Semne clare de boom demografic. În petecul de curte rămas, îţi sare-n ochi câte-un „accent estetic”: o barză de metal înfiptă în beton, o inimioară de burete pe geam, o baltuţă secată, dar cu pietre aranjate „în cascadă”. Şi multe rufe pe sârmă. Fiindcă romii din micuţa colonie din Plopi - poate ghipteri, nu ştiu- sunt ţigani curaţi. Cele mai multe dintre bulendrele puse la uscat sunt hăinuţe de copii. Cum trec zilnic prin Colonie (de când un rumân deştept mi-a blocat ieşirea spre podul Ghirodei trăgând un şanţ ca să şantajeze primăria să-i plătească bucăţica de drum care trece pe pământul lui), sunt un fel de taxi-gratis pentru ţigani. Aşa, ca- ntre vecini. Plouă zbiciuit, a lapoviţă, şi cei doi „clienţi” înghesuiţi în matiz, printre bogu şi shinaiele mele, vor şi ei „până mai încolo, în sat”, adică în cartierul periurban Plopi. Conversaţia începe invariabil cu „staţi la vile? Sunteţi a lu’ domnu’ arhitectu’ muiere, nu?” şi, previzibil, continuă cu dejtu’ pe rană. „Că nu ne bagă şi nouă autobuz până aici, parcă noi nu ni-s oameni pântru Ciuhandru. Baremi dacă nu pentru noi, pentru ăi mici. Dimineaţa şi la amiază, să nu meargă şi ei pe jos la şcoală. Autobuzul vine numa’ până la canal Bega la jumate, cât ar fi să mai o ţâră de drum? Da’ di ce să se deranjeze pântru nişte ţâgani”. Femeia are simţ critic, bărbatul o domoleşte temător. Amândoi trăznesc a tutun. Câţi copii sunt aici în Colonie, întreb. „Mulţi, doamnă, câţi o dat Domnu’”. Păi câţi o dat? O sută? „Să tot fie, cine să ştie? Că fiecare familie are şi cinci, alţii şi 7 şi 8, nu –i mai numără nimeni”. Câţi merg la şcoală? „Păi , aşa, mai des, merg vreo 30-40. Dar mai îs şi alţii care nu merg. Şi care îs de grădiniţă. Şi care nu-s scrişi”. Sunt mulţi, frumoşi, oacheşi şi veseli şi când dă soarele ies pe maidan şi se hârjonesc ca puii de mâţe prin praf. Vara se scaldă, ca-n Rai, sub podeţul care desparte Colonia de „lumea civilizată” cu autobuz. „Avem un vecin care are căruţă şi cal şi când n-are de lucru dimineaţa îi mai suie pe copii, claie, trizăci în căruţă, şi îi cară la şcoală. Când plouă, punem o prelată de cort pe ei să nu-i ude şi ei să pişcă şi chirăie dedesubt. Când ajung la şcoală, în Plopi, ăilalţi copii strigă: or viniţ ţâganiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii”...

băi, bobor, ce eşti ingrat?

Recunosc, a trebuit să deschid FB, aseară, ca să aflu că ciuhi şi gaşca au lăsat Timişoara fără căldură şi apă de spălat boboru'. Adică ştiam, dar cumva vestea era aşa neverosimilă încât nu mi s-a fixat pe scoarţă. Pe urmă am dat o raită pe saiturile ştirişte şi am rămas bujbe: pe toate se lăfăiau în grasa nesimtire şi antinomie doua comunikkate de presă. Unul care ne zicea că prefectul şi brendu', supermenii oranj, au vorbitără ei la minister şi guvern şi ne mai dau din mila măriilor lor o zi de apă să facem rezerve ca la hârtia igienică pe vremuri. Altul (via flavius) că Ciuhi şi jnapanul de la Calor au rezolvat ei să ne vie gazele. Între timp, timişorenii se încălzesc cu radiatoare, călcătoare, bolţari cu rezistenţă de sârmă creaţă, leptopuri, burţile nevestelor. Şi se spală în ibric. Între timp, Mircea Opriş face duş uscat cu lebăda şi scrie mişto. Iar Inoshita sensei imi ureaza frumos Happy Thanksgiving.

hol cu bb

Astăzi, în holul maternităţii private. Ieşeau. El cu bebeluşul în braţe şi cu cheile de la maşină atârnând de degetul mic. Ea cărând o plăsuţă cu cutii de plastic, pentru alimente, goale. Nimeni nu-i bagă în seamă. Nu baloane, fanfară, ţiteră, zurgălăi, ghirlande. Totuşi, în exact secunda când senzorii deschid uşa, recepţionera la aruncă blazat, inexpresiv, un „larevedere, să-mai-poftiţi-pe-la-noi”. Fericitul tătic se întoarce lent pe călcâie şi articulează clar, ca la tablă: „sigur, după ce plătim ratele pentru ăsta, ne vom înscrie precis pentru unul nou”.

Uşile se închid înainte se chicotească recepţionistele.

Un minut mai târziu, un alt cuplu intra, cu un bb într-un coş doldora de dantele şi funde. Desigur, el cară coşul. Ea se chinuie să încapă toată în costumaşul sexi, fusta mini şi taior în V, de dinainte de bb. Bună ziua, aţi venit să-l schimbaţi deja, se hlizeşte, irepresibil montată, recepţionista. Ăăăăă, mă scuzaţi, nu ştiu ce m-a apucat, cu ce vă pot fi de folos?