Taia. 1.

Bunicul n-a crezut că vor rămâne la putere comuniştii. Nici după ce i-au luat pământurile, castelul, animalele, cabrioleta, vinăria. Nici după ce l-au băgat la puşcărie, de chiabur. În ruptul capului n-a vrut să creadă că va dura regimul comunist. „Aştia n-au simţul proprietăţii, simţul istoriei, bun simţ. N-au cum să rămână”, zicea. După o vreme, îl rugau toţi din familie să nu mai zică, dar Taia nu era omul să renunţe la convingeri ori să şi le tacă. Şi aştepta zi după zi „să pice ăia”. După vreo cinzeci de ani, la revoluţie, a ieşit ţanţoş pe stradă, la fântână, a ridicat un deget către mulţimea adunată să vorbească despre nemaifăcutele de la Timişoara, alde Chiţapache, tata Tudor, ţaţa Leana lu' Valer lu' Rista, şi a tunat: „ei, vă spusei eu? Se duseră!”.


Mi-am amintit asta văzând-o, ascultând-o, într-o emisiune a televiziunii publice, pe doamna Simina Mezincescu. Extraordinar om dânsa. Emoţionantă prezenţă.