Amintirea e clară, proaspătă, grea de detalii redundante. Ca un film văzut ieri. Amintirea e cum am urcat în tramvaiul 1 negru spre Gara de Nord, să plec „cu trenul de 4” acasă. Cum în geanta neagră, cu mânere croşetate de mama după ce alea „originale” s-au rupt, aveam haine de spălat şi două borcane goale, „cu filet”, zestre importantă căci în ele primeam la întoarcere mazăre dulce şi celebrele „icre false”, din griş şi conservă de peşte. Şi cum zdroncăneau, ruşinându-mă, borcanele la hurducăneala tramvaiului din Piaţa Operei, pe lângă peştii care arătau altfel, peste podul pe Bega. Unul s-a spart chiar atunci, când tramvaiul s-a oprit brusc, „în Maria”, şi n-a mai vrut să plece. Am rămas în tramvai, neştiind. Am rămas aşteptând îndelung, până când am ştiut că trenul de 4 s-a dus şi atunci am coborât să aflu. Oamenii te priveau pieziş când întrebai, erau suspecţi curioşii, dar curiozitatea mea le-a părut sinceră aşa că mi-au spus. De pastorul Tokes şi că „aşa ceva nu se mai poate”. Mi-era frig, m-au lăsat la baie, în casă oamenii vorbeau în şoaptă, repetau întruna „Istenem”, o tanti micuţă, grăbită, mi-a dat un sandviş cu unt şi piparcă. Plutea în toate o stare de excitaţie, un mister care-mi lipea tălpile de trotuar, aşa c-am stat cu ei până la trenul de 7. Am plecat să le spun alor mei şi m-am întors cu primul tren, la 4 dimineaţa: Revoluţia tot acolo, mă aştepta...
foto (c) fotosen.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu