Facem un fel de comando. Eu stau după poartă şi pândesc să nu mai fie lume. Să iasă toţi oamenii din alimentară, să nu mai treaca oameni pe stradă. Ca să spionez “ca matahari”, îmi turtesc nasul în cutia poştală şi mă uit prin fanta de băgat scrisori. Când sunt sigură că a venit momentul, spun formula secretă: “E ceasul Marmeladei”. Alimentara este vizavi de casa noastră şi Papả doar trece drumul şi urcă cele trei trepte ca să intre sala largă, răcoroasă, cu beton pe jos. Sunt incredibilii ani ’80 şi Toni Schummer, gestionarul alimentării, a primit doar două lădiţe cu “Marmeladă amestecată Fructus”, care ar trebui să ajungă tuturor celor 487 de oameni din sat. Dacă o împarţi egal, revine fiecărui cetăţean al Republicii Socialiste România din sat o linguriţă şi un sfert. Noroc că vreo 400 dintre ei sunt şvobi ca Herr Schummer şi n-ar pune gura pe aşa ceva : Annemarie, Hilde, Gerlinde, Kati şi toate tante-le fac magiun toată vara, cam la întrecere. Toni Schummer, gestionarul, îi vinde lui taică-miu marmelada fiindcă el şi nevastă-sa, tante Mari, nu se pricep deloc la făcut inventarul şi mama îi ajută, le face socoţile cu “intrări şi ieşiri”, şi îi scapă de frica puşcăriei, cum spun. Aşa că ei îşi arată recunoştinţa cum pot, faţă de papả. Ne întoarcem din expediţie ca ilegaliştii, cu braţele pline. Papả cară lădiţa cu marmeladă. Eu duc drojdia, pachet mare, asta da captură, două bucăţi de “bomboane de gheaţă” – zahăr nerafinat spart cu ciocanul la vânzare şi, comoara supremă, un kil de zahăr tos. E întuneric, dar nici eu, nici papả nu avem răbdare să facem mâine pregătirile, ne apucăm “deloc”, cum se zice pe aici, adică imediat. Eu ling o bucată de “gheaţă dulce”. Mami confiscă câteva linguri de marmeladă şi drojdie “cât o nucă” pentru crofne. Dar numai papả e savantul. Pune în butoi felii de pâine, marmeladă, drojdie, ceva grâu şi porumb, nici nu ştiu ce mai pune, apoi capacul şi, peste el, volumul doi al Dicţionarului enciclopedic. Să “ţină etanş”. În toate zilele care urmează, pândesc fermentaţia ascultând cu urechea lipită de dicţionar. O măsor după mirosul tot mai acrişor pe care îl degajă, după musculiţele de oţet care dansează înnebunite în jurul butoiului. Când trece pe-acolo, mami pufneşte. Doar papả ştie când e ziua potrivită. Eu aflu seara, când îl văd pregătind în pridvor “instalaţia”. Nu e un cazan de cupru sau aşa ceva. Au venit “de la partid” şi au luat toate cazanele “de fript”. Aşa că oamenii se descurcă cum pot. Iscusit şi (prea) motivat, tată-miu şi-a făcut o instalaţie dintr-un bidon de lăptărie şi un alambic întortocheat, artistic, plus o sobiţă de tuci. Mama s-a crucit şi a zis “o să-ţi explodeze drăcia asta –n cap”. Dar drăcia merge, deja s-a umplut satul de drăcii şi fiecare a plătit patentul cu un ştamplu. Aşa că “frigem ţuică de bucate” .
Primul care vine e nenea Laci de la lăptărie. Pe urmă popa Achim. Stăm pe scăunele de la grădiniţă şi pe butuci. Poarta scârţâie a pas lăbărţat şi apare uica Niklos Loch. E vizitiu la IAS şi măcelar. Un pas după el, uica Niklos Muller, gata afumat. Pe urmă poarta nu mai scârţâie, tace, şi intră reb Ioil. Ultimul evreu din sat. Mereu supărat că o să moară şi n-or să fie doişpe bărbaţi mozaici cu el. De aici începe discuţia. Instalaţia toarce uşor pe plita de tuci, dar de scos nu scoate decât un abur mic, parfumat. Aşa ca tati aduce, pentru încălzire, o litră de „coniac de Solventu’”. Făcut din spirt şi ceva esenţă de zahăr ars. „Mai bun ca Ovidiu”, emite Laci în extaz. Papả vrea să recite ceva “din Ovidiu”, dar nu-şi aminteşte, aşa că se întoarce la ce vorbea. La reb Ioil şi la Nae Ionescu. Cum vroia el să întemeieze religia politică a ortodoxismului naţional. Cum în numele acestui spirit lăsa loc terorii, violenţei, crimei, elucubraţiilor rasiste, antisemite. Cum naţionalismul lui extremist avea acelaşi registru cu ideologia lui Dmowski. Şi – cu o voce triumfătoare- cum cel mai fanatic trâmbiţaş naeionescian a fost Mihai Sebastian, care era evreu. Auditoriul are în portofoliu între 3 şi 7 clase de şcoală. Cu excepţia popii. Tati ignoră aspectul şi-i dă nainte, iar ei par pătrunşi de importanţa discuţiei. Drept să spun, şi eu. Când ajunge la Musolini, fascism, Margarita Sarfati, mami deja zdroncăne vesela în bucătărie, doar-doar îşi dă papả seama şi se opreşte. Dar mica adunare din jurul bidonului cu marmeladă e de neoprit. Io n-am fost în lagăr, n-am păţit nimica, n-o fost pogrom aici, doar m-or bătut de câteva ori şi odată m-or legat de salcâm în centru şi or dat cu ouă în mine, zice reb Ioil. Eram copil, aveam 10 ani. Muller se face roşu, fiindcă ştia povestea de la taică-su. De partea ailaltă. Fâssssssssssss. Iacătă-l, vine, Doamne-ajută, zice popa şi îşi freacă mâinie. Din ţâmburuşu subţire picură primul strop de ţuică. Tati pune ştamplu şi i-l dă lui Ioil. Un strop de consolare pentru atunci, când avea vârsta mea, mă gândesc. Şi ţuica picură vesel, cu biluţe. Deocamdată, cum apare, cum dispare. Şi e numai bun timpul de dat drumul la radio. Europa Liberă, răsună până la stradă, până peste pod, până la IAS, până la biserică. Nu se poate da mai încet. E stricat potenţiometrul, explica a mia oară taică-meu. Realitatea românească, cântă genericul. Pe radioul mare, cât un lădoi, cu clape ca de pian, mama pune felii subţiri de şonc. Să nu bea pe stomacu’ gol bărbaţii. Din radio, o femeie povesteşte cum a fost schingiuită de securişti, cum a stat în patru labe şi şi-a mâncat excrementele, cum i-au smuls şi decupate “genele”. Eu mă intreb cum arăta, cum clipea. Nu erau genele acelea, dar mami nu –l lasă pe tata să-mi explică. Realitatea românească se sfârşeşte acolo unde se opreşte ţuica. Laci are brichetă şi le luminează drumul, merge în aceeaşi direcţie cu Ioil şi îi zice că mâine îi aduce un borcan de smântână pentru el şi o găleată de zer pentru porci. Bun gheşeft, glumeşte Ioil, atunci trimit pe Doda ţigana să spele geamurile la lăptărie, că nu se văd de muşte şi prau. Că i-am dat să culeagă gratis corcoduşu’ şi e datornică. Nu-i mai aud, sunt deja la colţ, la pompă. Singurul care n-a plecat e uica Niklos. Vecinul de după casă. Parcă plânge sau parcă-i vine să plângă. “Tomn profesor, fecine, asta a fost ultima dată când am fript ţuică. Mulţumesc. Gudi nacht”. Mă întreb dacă e bolnav sau de ce nu mai vrea să vină. Şi mă mir că ai mei nu întreabă nimic. A doua zi, mahmură de realitatea românească şi de aburi de marmeladă, pricep. A venit miliţianul să-l întrebe pe tata dacă ştia. Că Nichi Loch a trecut graniţa, pe acolo, pe la potcoavă. A mers cu şareta până pe fâşie, îl ştiau toţi grănicerii. A legat caii de barieră, le-a pus săculeţi cu mâncare la bot şi pătură pe spinare şi dus a fost. Cu tanti Mari. Fiindcă au doi copii şi cel mic, Nichi, fugise acu’ un an în Germania. Ăla n-avea cum să se mai se-ntoarcă, mai degrabă îl luau pe celălalt acolo, dacă ajungeau şi ei. Uica Niklos ne-a lăsat nouă cuţitele de măcelar şi scula de umplut cârnaţi. Şi tanti Mari, maşina de măcinat mac. Din tablă, cu mâner răsucit. Avea sertar şi, când a luat-o să macine pentru turtă acră cu mac, mami a găsit în sertăraş un billet de la tanti Mari. “Casa mea îi unde îs copiii mei. Să culegeţi biribizii doamnă îs buni la tuse şi la gât roşu”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu