Între maidanul cu extratereştri (veşnică amintire, Coco Cozmiuc!) pe care locuiesc şi lumea „de dincolo”, aceea „reală”, agitată, dementă şi meschină, stă de strajă vechiul pod de lemn. Atât de şubred şi bătrân, că nu se-ncumetă prea mulţi să-l treacă. Asta rezolvă din start problema vizitelor şi dă apă cristalină la moara mizantropiei mele vag cronicizate. Pentru cei câţiva, încă puţini, locatari motorizaţi ai maidanului, semnul de „interzis” înfipt în buza podului e, pavlovian, declanşator al unei mici erupţii cotidiene de adrenalină, niţel blazată, dar măgulită de orgoliul că interdicţia-i pentru fraieri şi fricoşi. Pentru senzaţii tari, se recomandă ora 18, 20 când ciurda de vaci tropăie masiv, făcând să vibreze podul şi să troznească lemnele vechi rupându-se cu scrâşnet sub copite.
Când am venit pentru prima dată aici, să văd locul căruia urma să-i spun „acasă”, maidanul cu extratereştri era pustiu şi virgin. Un lan ţepos de ciulini şi de buruieni cu inflorescenţe galbene, străjuit de liziera verde a canalului Bega. Şi linişte. Cu bătrânul pod nu mă cunoscusem încă, aşa că am ajuns pe maidan traversând incredibilul capăt al rudăriei plopilor, pe lângă casele ţigăneşti de chirpici cu termopane, cu nesfărşite sfori de rufe, cu aragaze la stradă şi oale la fiert, cu rulote, cai, cu copii şi căţei alergându-se în praf, tablou fellinian de viaţă nudă şi colorată. Am mers de-a lungul dâlmei, am trecut canalul pe un trunchi pus de-a curmezişul de pescari, am tăiat cu maceta/briceagul drum prin păpuriş.
Casa mea de brad, eco şi mirosind excitant a răşină, a crescut prima şi singură pe maidan, ridicată de la pământ ca o corabie pe ape nevăzute. Cântă când o locuieşti, ca un ghioc de vioară. În fiecare zi, dincoace de pod, sentimentul de protecţie şi întâlnirea cu vecinii: iepurele 1, 2, 3 şi 4, în aceleaşi locuri, cotituri, tufişuri. Baba cu caprele. Şi vecinul fazan, care traversează maiestuos peluza mea. Fiindcă, desigur, gard nu am.
După o vreme au început să apară casele. Mari, masive, ostentative. Aproape fără curţi. Dar cu garduri. Una cu „ţâţe”: bovindouri ca-n Anglia, unde plouă mult şi nu poţi sta în grădină. Alta cu o coşmelie de sticlă în soare, lipită de măgăoaie. Cu baluştri. Cu romburi. Galbene, verzi, vopsite să-ţi strepezească dinţii şi să-şi întreacă vecinii. Cu muncitori care înjură şi dau foc la plastice. Şi se distrează aruncându-ţi mâţa în canal. Cu hoţi care fură materiale de construcţii. Cu maşina poliţiei care stă noaptea la pândă cu farurile stinse.
Dar cu maci sălbatici la capătul peluzei. Cu izmă la picioarele casei. Cu iepuri, fazani şi cuci. Cu papură la micul „lac japonez”. Şi raţe sălbatice. Cu buburuze, fluturi şi avioane.
Într-o zi, venind acasă, am dat pe maidan peste un nene cu un taxi galben şi o puşcă încărcată. Dumneata eşti dus cu sorcova, nu vezi că e zonă rezidenţială? Ce, vrei să-mi împuşti vecinii, îl întreb. Ce puşca mea vecini, că aicea nu locuieşte nimeni, îmi răspunde gherţoiul cu puşcoiul. Evit să-i spun că vecinii mei sunt Domnul fazan şi iepurele 1,2,3,4, să nu fiu eu nebuna, să rămână el psihopatu’ cu arma. Îl ameninţ că sun poliţia, presa, prefectura. Ori mă împuşcă, ori pleacă naibii de pe maidan. Alege înjurând varianta de a-şi pune puşca pe spinare şi se duce.
Încă mă simt ca-n rai pe maidanul cu extratereştri. Mizantropia mea e încă-n dulce pace şi Domnul Fazan mai trece dimineaţa peste gazonul meu. Sunt preşedintele lumii mele. Ca dl Brăduţ Florescu care a lăsat jobul lui de big mahăr în comunicare şi a plecat un an sabatic în insula Ko Pha Ngan. Eu n-a trebuit să plec în Thailanda, am găsit-o la 6 minute de imunda urbe a ciuhandrului vodă.
De câteva zile îmi simt paradisul ameninţat. Mi-e teamă că podul de beton se va fi terminând cândva, curând. Că proverbiala, grobiana, istorica, incurabila lene românească are un capăt. Că un proiect va ajunge la capătul tuturor întârzierilor şi se va realiza în România. Şi că acela va fi tocmai podul–de-beton–în-locul-podului-de-lemn spre maidanul meu cu extratereştri. Şi atunci s-a terminat cu paradisul, iepurii, fazanii şi liniştea. Că încep gipurile, manelele, claxoanele, lumea gherţoilor. Că voi fi nevoită să-mi iau maidanul, familia, iepurii, pisica, zilele–şi-nopţile şi să mă mut. În Ko Pha Ngan, vecina cu Bradut.
(c) fotosen.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu