Despre notele sentimentale de plată neachitate

Borbely Emilia, actrița care a dat lovitura carierei ei plimbându-și spectatorii cu microbuzul prin traficul infernal din centrul Timișoarei spre iluzoria Irlandă a lui mady.baby., este protagonista unei noi montări atipice. Un excelent spectacol al Teatrului Maghiar Csiky Gergely, despre notele de plată sentimentale neachitate. De această dată, ea joacă ”Niște fete (sau cinci-în-unu)”: nu pe scena teatrului, nici pe patru roți, ci într-o cameră de hotel. Sau chiar în dormitorul spectatorilor care-și doresc un spectacol la ei acasă, căci montarea regizoarei B.Fullop Erzsebet după textul lui Neil LaBute este concepută a se desfășura în orice spațiu privat, în orice cameră mobilată cu un pat. Sâmbătă și duminică (14 și 15 februarie 2015), de la ora 19, cea mai nouă producție a Teatrului Maghiar Csiky Gergely se va juca într-o cameră a Hotelului Victoria din centrul Timișoarei. Știți, cu siguranță, momentul acela când simți nevoia să ai socoteli clare cu trecutul. Spre pildă, când vrei să te însori. Băiatul pus pe însurătoare în această poveste, scriitor cu o brumă de succes și oarecari puseuri introspective, le invită într-o cameră de hotel pe cele cinci foste iubite de care s-a despărțit nu tocmai elegant. Cinci fete – nici una semănând cu cealaltă, o soție timidă și al cărei previzibil tipar pare tulburat doar de iluzia unui mare amor, o rockeriță rebelă, o universitară adulteră, sarcastică și răzbunătoare etc,- se succed ca tot atâtea rechizitorii dintr-un jurnal sentimental care lasă să se vadă și efemeritatea sentimentelor, și urma de neșters pe care ele o lasă în noi. Extrem de frumos, de bine și nuanțat jucat de Emilia Borbely (care interpretează toate cele 5 roluri feminine) și tânărul actor Szilard Kinda, coerent montat, cu scene fluente, în crescendo dramatic, cu schimbări bruște de ritm și atmosferă, cu fantezie în soluțiile de mizanscenă și mult umor, ”Cinci-în-unu” este o experiență teatrală pe cât de atipică, pe atât de reconfortantă și de seducătoare. Conduși în dormitor chiar de una dintre cele 5 fete- poetică apariție amintind de mady.baby- și scoși tot de ea la final, înainte de aplauze, spectatorii trăiesc direct, la distanță de o respirație, aproape atingând epidermic personajele, emoțiile acestora, răsturnările de situație, zig-zag-ul dramatic. Traducerea impecabilă, savuroasă chiar, în limba română este, la rându-i, un atu. În plus, e aproape un privilegiu să fii spectator, căci locurile pentru public sunt nu mai multe decât pot număra pe degete cei doi curajoși actori care-l joacă. Așa că dacă vreți niște fete la Dvs.în dormitor...aveți grijăce vă doriți, căci s-ar prea putea să vină. foto credit: Biro Marton

Despre notele sentimentale de plată neachitate

Borbely Emilia, actrița care a dat lovitura plimbându-și spectatorii cu microbuzul prin traficul infernal din centrul Timișoarei spre iluzoria Irlandă a lui mady.baby., este protagonista unei noi montări atipice. Un excelent spectacol al Teatrului Maghiar Csiky Gergely, despre notele de plată sentimentale neachitate. De această dată, ea joacă ”Niște fete (sau cinci-în-unu)”: nu pe scena teatrului, nici pe patru roți, ci într-o cameră de hotel. Sau chiar în dormitorul spectatorilor care-și doresc un spectacol la ei acasă, căci montarea regizoarei B.Fullop Erzsebet după textul lui Neil LaBute este concepută a se desfășura în orice spațiu privat, în orice cameră mobilată cu un pat. Sămbătă și duminică (14 și 15 februarie 2015), de la ora 19, cea mai nouă producție a Teatrului Maghiar Csiky Gergely se va juca într-o cameră a Hotelului Victoria din centrul Timișoarei. Știți, cu siguranță, momentul acela când simți nevoia să ai socoteli clare cu trecutul. Spre pildă, când vrei să te însori. Băiatul pus pe însurătoare în această poveste, scriitor cu o brumă de succes și oarecari puseuri spre introspecție, le invită într-o cameră de hotel pe cele cinci foste iubite de care s-a despărțit nu tocmai elegant. Cinci fete – nici una semănând cu cealaltă, o soție timidă și al cărei previzibil tipar pare tulburat doar de iluzia unui mare amor, o rockeriță rebelă, o universitară adulteră, sarcastică și răzbunătoare etc,- se succed ca tot atâtea rechizitorii dintr-un jurnal sentimental care lasă să se vadă și efemeritatea sentimentelor, și urma de neșters pe care ele o lasă în noi. Grozav de frumos, de bine și nuanțat jucat de Emilia Borbely (care interpretează toate cele 5 roluri feminine) și tânărul actor Szilard Kinda, coerent montat, cu scene fluente, în crescendo dramatic, cu schimbări bruște de ritm și atmosferă, cu fantezie și mult umor, este o experiență teatrală pe cât de atipică, pe atât de reconfortantă și de seducătoare. Conduși în dormitor chiar de una dintre cele 5 fete- poetică apariție amintind de mady.baby- și scoși tot de ea la final, înainte de aplauze, spectatorii trăiesc direct, la distanță de o respirație, aproape atingând epidermic personajele, emoțiile acestora, răsturnările de situație, zig-zag-ul dramatic, Traducerea impecabilă, savuroasă chiar, în limba română este, la rându-i, un atu. În plus, e aproape un privilegiu să fii spectator, căci locurile pentru public sunt nu mai multe decât pot număra pe degete cei doi curajoși actori care-l joacă. Așa că dacă vreți niște fete la Dvs.în dormitor...aveți grijăce vă doriți, că s-ar putea să vină.

”treci zilnic pe lângă ele, una ar putea fi a ta”, doamne ferește! mecle în campanie.

plicticoasă campanie electorală, e ca reclama aia tembelă cu ”cărțile, treci zilnic pe lângă ele, una ar putea fi a ta”. cu cât e partidul mai ortoman și-are oi mai multe, mândre și cornute, cu atât e campania mai plicticoasă, seacă, pe formate. cu cât e catindatul mai fără șanse, mai mioriță, cu atât se chinuie să fie mai ”creativ”. de cele mai multe ori e doar zbuțat. personal, mie 3 mostre mi s-au părut cele mai funny. carevasăzică, top 3 by me: 1 - bannerul cu udrea cu breton și tunsoare în scări ascuțite, de piți. ea însăși , în vârful unui V (ca stolul de rândunici) de oameni în blugi și cămăși albe, arâtând (vorba lui Raoul Jurchela) de parcă s-ar duce toți în fratteli. și sloganul ”ridicăm românia”. amendez sincer mitocănia lui dottore, dar nu pot să zic că nu înțeleg ce voia să spună când a zis că ”doamna udrea poate ridica multe, dar nu românia”. trebuie doar să mai deschidă un nasture la cămașa aia albă 2 - candidatul balint. ținut în brațe, pe piept, pe burtă de niște oameni. pentru că nu mă pot decide care -i mai urât: el sau ăla/aia care-l ține. cum care balint? 3 funeriu. pentru fruncea cu adevărat lată. cu vagi urme de acnee juvenilă. și pentru felul în care ține în mâini cotărița aia. cine naiba i-o fi dat-o, cât de tare poți urî pe cineva? și mă opresc aici cu argumentele. ex aequo (fiindcă nu încape în nicio categorie, comparație, competiție) un nene zanfir de la partidul lu' domnu' dan. pentru morga funebră. o combinație mortală între frankenstein și lampa cu căciulă. buuuun, acuma liber la topurile voastre:)

Luța

Luța are 11 ani și e măritată. A avut la nuntă de toate: limuzine, voal cu diademă de jde mii de euro, valeți, tort cu 24 de etaje, 16 cântăreți și un quartet de coarde. Acuma mai stă câteva zile cu mă-sa, apoi se întoarce în Franța, unde e elevă la o școală de muzică. E premiantă, i-am văzut teancul de diplome – înrămate cu auriu- la concursuri de interpretare. Violonistă. Studiază între 6 și 8 ore pe zi, pentru școală, pentru competiții, cu profesori particulari. Am găsit-o în camera de muzică din palatul de marmură al lui ta-so, lucrând la un studiu de Vioeuxtemps. Care o plictisește, mi-a spus, dar nu are ce face, e temă de la școală. Când se face ”mai mare”, Luța vrea să urmeze Conservatorul la Berlin sau la Viena. Mai departe, nu știe exact. Vrea să cânte și după ce cântă să primească flori. Orhidee, zice râzând. Fetița-femeie măritată vorbește fluent franceza, germana, engleza, italiana și româna. Și, bineînțeles, țigănește. Care îi place cel mai tare. Nu te sperie, supără, încurcă, o întreb, să fii măritată așa devreme? Păi, de ce să mă încurce? Hmmmm! Mirele îți place? Oh, spune, și lasă obrazul galeș pe lemnul roșiatic al viorii; pe Eduardo îl iubesc de-o viață! Care viață, cum ziceam, are cu totul 11 ani. N-am curaj să o întreb dacă au făcut sex. O las cu Vioeuxtemps și revin în salonul câte un teren de tenis, unde mă-sa muștruluiește o servitoare cu șorțuleț alb. Pe masă cofeturi, pe perete o carpetă cu cai, femei și lună aurie și un poster uriaș cu Paganini. Înrămat auriu. Senină, femeia îmi ”explică” de ce a măritat-o pe Luța ”abia acum”: că au trebuit să aștepte să-i pornească menstra. Că, deși arată ca de 14-15 ani, abia acuma i-a venit. O întreb direct dacă fata a făcut sex în noaptea nunții. Nuuuu, neagă vehement, atunci nu, ca am avut 1100 de invitați. A făcut noaptea următoare, n-am putut-o face să mai aștepte, că îl iubește pe Edu de când se știe. Oricum, mă asigură, fata era virgină, au dus-o socrii la medicina legală, așa e regula. Și o vor face rar în următorii 6 -7 ani, că fata pleacă la școală și rămâne într-un fel de custodie, se vede cu soțul după un program strict. Sora mai mare, de 14 ani, are deja doi copii, gemeni, iar pe fetița de 2 ani o pețesc deja cuscrii, pentru când crește, pentru un frate al lui Edu. Îmi arată poze pe un dispozitive electronic pus direct pe secretaire-ul Louis XVI, o imitație vulgară, dar nu ieftină. Îi spun că voi scrie despre ei și despre tinerii miri. Mă roagă, un pic prea apăsat, să nu. Că lumea albă nu pricepe, zice că și-a vândut fata și se pornesc iar toate ponegririle pe țigani. Și de aia ea ales să țină nunta în Ungaria, să nu fie ziariști și plătește avocați mulți și scumpi. Dar ea se jură pe ochii lu mă-sa și tot neamul că nu vrea decât fericirea copiilor. La un moment dat, trece pe acolo mirele. Are 12 ani, poartă Rolex, umblă cu un scuter lucios și pantofi alb cu negru. Un puf de musăcioară și pasul apăsat dezvăluie că își ia în serios rolul de soț. I-a adus Luluței un cadou, o păpușă care cântă la vioară când tragi de sfori. Se joacă cu marioneta și râde. Îi cere voie soacră-sii să-și vadă nevasta, fuge pe scări, se dă o tură pe balustrada aurită și urcă iar. Eduard, întreb, e și el la școală? Nu prea, mai mult în particular. Și cu unchi-său în afaceri. Ce afaceri? Păi cu firmele, ce știu eu, spune. Da' chiar, de unde aveți toți banii ăștia? Râde, dar nu apucă să-mi răspundă, că ies mirii și trebuie să meargă cu ei la dentist. Plec și în curte o văd pe servitoare udând plantele, care au toate plăcuțe scrise latinește, ca la grădina botanică. foto credit: www.fotosen.ro aka Ianăș Florin

Poveștile săracilor....

....sunt întotdeauna cele mai frumoase, mi-a spus ieri un om care-i păzea sau doar îi privea pe pușcăriașii ce lucrează pe șantierul arheologic din Piața Sf. Gheorghe, văzând cum mă bag în vorbă cu ei, nesocotind regulile. Nu știu dacă e chiar așa, dar mi-a plăcut cum suna. foto (c) www.fotosen.ro, Ianăș Florin

adio, ciuhi!

Pentru prima data, dupa multi, multi ani, ciuhandRu mi-e din nou simpatic. zic "multi ani" si imi aduc aminte de primele doua campanii, cand am trudit ca omu' sarac, dar cinstit, pentru dansul. Care dansul era tot asa, un om sarac, dar cinstit, dornic să-şi înghesuie un gărăjuţ, cât de mic, cât de strîmb, printre bateriile dintre blocuri pe care apoi când tătucul urbii (pentru noi, orbii) a crescut mare cât o casă p+m le-a oropsit şi demolat. Rememorez, deci, acestea cu nostalgia moşului din banc, care fusese cel mai fericit din viata lui când era prizonier de război în Rusia şi-l mâncau păduchii, că atunci era tânăr. Acu', simpaticul domn ripley a văzut semnul divin şi tot feliu' de falşi profeţi urlă, după ce s-a dat poporului prescura, că ei au fost de faţă la epifanie şi ştiau dinainte. Eu cred însă că Semnul i s-a arătat nici în lego-urile nepoţilor, nici în coliva peneţecedeului, ci acolo, sub linie, la bilanţ. Nu zic, ferească DNAul, că a furat. De ce să fi furat? Omul de nevoie fură. Dânsul n-avea dece. Dar niscaiva bani albi de zile negre a pus şi el deoparte, ba chiar nişte bani verzi de la curăţenia de primăvara, tobogane şi parcuri drufec, nişte bani cu corn de la gropiţe asfaltate cu forţa de vreo 6 ori pe luna în spate la conti, lângă alte mărunţişuri, pe feciorul genial l-a făcut gaudi-de-supermarket, pe cel fidel, cuminte, dar nu aşa de premiant, îl lasă la cârma trebii, că e ascultător şi n-are alte vicii decât că-i place iarba, aia de pe gazon, una peste alta, cu ce mai picură din fondul recunoştinţei, pensioara nu ne va fi ruptă-n cur, măi, doamna anamaria. Acuma, zic vizionarii ce după ploaie s-arătară, ascensiunea lui arturob ui nu mai poate fi oprită. Caz în care risc şi eu o profeţie: om ajunge să-l plângem pe ciuhi, mai abitir decât am plâns din cauza lui!

donici cuib de-ntelepciune

donici cuib de-ntelepciune

Tăcerea iezilor. (că nu ştiu ei ce-i Paşte!)

La doar câteva minute depărtare de Timişoara, peisajul se schimbă brusc, înviorat de o turmă de capre. Nea Gheorghe, cum ni se recomandă păstorul, îşi paşte caprele aici de-o viaţă. În orice caz, mult dinainte ca zona cunoscută drept Slavic din comuna periurbană Ghiroda să se transforme din izlaz în „cartier rezidenţial”. Zglobii, neştiind ce-i Paşte, iezii zburdă şi pasc iarba dintre cele aproximativ 20 de vile, unele rămase neterminate probabil din pricina recesiunii.

„Eu locuiesc acolo, în prima casă de lângă pod, şi întotdeauna mi-am adus caprele aici la păscut şi aşa o să fie mereu. Sau măcar cât mai am eu de trăit. Nu cred că fac vreun rău cu asta. Rău fac ăştia care vin cu căruţe şi maşini şi aruncă gunoaie aici”, spune omul. Tot criza, probabil, este cauza pentru care rata de supravieţuire a iezilor se prefigurează a fi mai mare decât oricând. „Carnea de ied e mai bună, mai dulce şi mai fragedă decât aia de miel şi nici nu miroase, e mai fină. Eu am clienţi care vin în fiecare primăvară să ia de la mine. Dar în rest nu ştiu cum or fi preţurile şi pe nimic nu-mi dau iezii, e păcat, mai bine îi las să trăiască”, ni se destăinuie bătrânul.

Şi, dacă în Slavicul Ghirodei iezii zburdă printre viloace, în cartierul timişorean Plopi, de-a lungul canalului Bega, o turmă mai modestă, cu doar 5 iezi, traversează zilnic şoseaua spre dâlma pe care sunt duşi la păscut de stăpâna lor.


Oficial, inspectorii Direcţiei Sanitar-Veterinare şi cei ai Primăriei Timişoara le permit ciobanilor să îşi scoată la vânzare mieii şi iezii începând de marţi, 12 aprilie, în pieţele Badea Cârţan şi Iosefin. În prima dintre pieţe însă, luni, 11 aprilie, carnea de miel era deja pe pult, cu preţul de strigare de 23 - 24 de lei kilogramul. „Parcă-s din aur mieii aştia. Dacă nu mai lasă din scor, o să mâncăm iar pulpe de miel congelate, din Noua Zeelandă”, a răbufnit unul dintre (ne)cumpărători.

foto : eu

Kendo Club Sam-sho Timisoara

Taia. 1.

Bunicul n-a crezut că vor rămâne la putere comuniştii. Nici după ce i-au luat pământurile, castelul, animalele, cabrioleta, vinăria. Nici după ce l-au băgat la puşcărie, de chiabur. În ruptul capului n-a vrut să creadă că va dura regimul comunist. „Aştia n-au simţul proprietăţii, simţul istoriei, bun simţ. N-au cum să rămână”, zicea. După o vreme, îl rugau toţi din familie să nu mai zică, dar Taia nu era omul să renunţe la convingeri ori să şi le tacă. Şi aştepta zi după zi „să pice ăia”. După vreo cinzeci de ani, la revoluţie, a ieşit ţanţoş pe stradă, la fântână, a ridicat un deget către mulţimea adunată să vorbească despre nemaifăcutele de la Timişoara, alde Chiţapache, tata Tudor, ţaţa Leana lu' Valer lu' Rista, şi a tunat: „ei, vă spusei eu? Se duseră!”.


Mi-am amintit asta văzând-o, ascultând-o, într-o emisiune a televiziunii publice, pe doamna Simina Mezincescu. Extraordinar om dânsa. Emoţionantă prezenţă.

Moş Teacă, ce-ai în teacă?

Plutonul de execuţie dacă m-ar paşte şi tot o să-mi spun, ca o bună şi iubitoare noră de colonel, părerea despre pensiile militarilor. Rezerviştii care fac astăzi, de Ziua Unirii, patriotic

ă tarantelă pentru pensiile lor „recalculate” (şi absolut previzibil să reacţioneze aşa) aparţin unei generaţii de militari care a reuşit, slavă Domnului, să stea o viaţă în slujba (şi la umbra) drapelului fără să ducă vreun război, fără să ridice arma către inamic. În general (sic!) fără să ridice altceva decât propriile lefuri. Care nu erau deloc de lepădat: la vremea când tatăl meu, profesor de literatură la gimnaziu, câştiga 2000 de lei în anul 80, socru-meu, colonelul, lua în mână frumuşica sumă de 8000 de lei. Plus beneficiile, nici ele de neglijat, în virtutea unei vechi cutume care zice că războinicul trebuie să fie bine plătit ca să nu se-ntoarcă împotriva ta. Aşa că din obsedantul deceniu cinci şi până la revoluţia de la objnouă, gradaţii aveau la unitate raţii generoase de carne, pâine, lapte (inclusiv la vremea când populaţia făcea foamea pe cartelă), lemne şi cărbuni dacă ţineau teracotă, stofă pentru costume, pantofi gratis şi bilete de tratament pentru nevestele ofiţerese. Admit că aveau ierarhii, regulamente, exerciţii şi aplicaţii...dar ce slujbă serioasă nu are toate acestea? Nu se trezesc şi popii la slujbe în zori? Nu au şi şoferii regulamente, actorii exerciţii, nu am şi eu şedinţe şi team-building-uri, nu avem toţi şefi? De ce atunci ar avea ei pensiile astea babane, când tuturor celorlalţi ni s-au impus sacrificii, măsuri de solidaritate socială, ni s-au tăiat salariile, pensiile, banii pentru copii? Doar pentru că ei s-au obişnuit cu traiul bun? Şi ca buni patrioţi dau în judecată ţara, să le plătim, cu următoarea guvernare, noi toţi pretinsa pagubă?

Şi pentru că tot aud o ţară deplângându-l pe cel mai celebru general stelar al României că i s-a scurtat cu 70% pensia, cică după ce i-au tăiat-o (sic iar!), a rămas cu 470 de euro. Ce să zic? Că Oma mea are pensie 370 de lei şi a muncit o viaţă la „separator” cărând saci cu grâne până i s-a curbat spinarea ca transfăgărăşanul? O lege morală ar fi să nu existe pensie mai mică de 1000 de lei, nici mai mare de 2000 de lei, iar diferenţele se să facă între aceste bareme decente.

Într-o zi, trecând cu maşina pe Calea Lugojului, am văzut un tanc T 55 (vezi foto) pe care îl duceau la fier vechi. Un tanc bun, care a făcut războiul rece. Acum nu mai era nevoie de el şi-l duceau nişte şmecheri care îl cumpăraseră pe trei parale, să-l vândă cu profit, la kilogram. Am plâns de mila lui şi aş fi vrut să-l iau acasă. Şi niciun rezervist nu plângea lângă mine.

Foto: eu

Dragă Domnule Moş Crăciun,

În primele mele rânduri, aş vrea să-ţi scriu că mi-e bine. Da’ nu pot, că aş minţi şi ştiu că tu eşti infailibil la mirosit minciunile. Oricum, trebuie să recunoşti că nu te-am mai deranjat demult, în parte şi fiindcă ştiu ce oribile îs aşteptările celorlalţi şi, mai ales, senzaţia aia că toţi vor câte o bucăţică din tine şi din timpul tău, fiecare crezându-se unic şi irezistibil cu problema lui. Drept e că nici tu nu te-ai mai deranjat de pe vremea lui Pazvante să treci pe la mine, n-am dejte la toate membrele pentru câţi ani m-ai ignorat şi uite că eu tot ţin faith-ul în miracolul de pe strada 34. Dar acuma, cu disperare, te rog să faci un update şi să mă retreci pe listă, că-s la capătul puterilor, pe toate planurile.

Sigur că am o „listă a dorinţelor materiale” (tractoraş de tăiat iarba la Livezile, laptop apple, foto canon, staţie meteo, bicicletă roşie), dar nu ţi-o arăt că ştiu că nu-ţi plac dorinţele materiale. Cu cele practice nu cred că ai vreo problemă, aşa că încep cu urgenţele: te rog frumos de tot, ocupă-te tu de factura restantă la electrica (vezi că e cam babană), fă cumva să ne dea napoi gazu tăiat şi, special pentru filmele cu tine, cablul teve. Dar mai ales treci pe la autoservice şi fă un miracol măcar cu una dintre maşini, iar pentru cealaltă ajută-mă să găsesc un alternator la secondhend ieftinel. A, da, repară şi hidroforul, ştiu că poţi, şi pune nişte praf fermecat pe ţevi să nu mai îngheţe. Şi pentru că totuşi Crăciunul ar trebui să fie fun, bagă-i în sperieţi pe clienţi ca pe Scrooge şi fă-i să-şi achite facturile, bine?

Ştiu că de Crăciun e frumos să le doreşti bine altora şi, cu cât sunt acei alţii mai naşpa cu tine, e mai puternică dorinţa ta, am citit asta undeva. Aşadar, te rog mult, mult, tuturor organelor de stat şi finanţe care vor să mă jupoaie acum şi tuturor oamenilor care îmi cer în fiecare zi bani, bani, bani, dă-le o vacanţa în bahamas sau la tine în laponia, una pe viaţă, dacă poţi.
Nu te mai rog să mă scapi de spectacolele proaste, de astea m-am lecuit, nici de kilogramele în plus, cu alea m-am învăţat.

În încheiere, Moş Crăciun, te asigur de consideraţia mea şi că pentru mine ai rămas acelaşi moş neaoş, cu bundă miţoasă şi miros de lăptărie, ca-n copilărie, dinainte de tunica roşie, bulubucii de coca şi hohoho.

Cu drag şi jenă, a ta,
ştii tu cine

Colonia. Un loc din Timişoara unde copiii merg la şcoală cu căruţa

Între strada caraghios botezată Canal Bega şi maidanul meu cu extratereştri se află Colonia. Vreo douăzeci de case ghemuite, peticite, necăjite. Toate cu termopane, însă. Şi, printre ele, cam tot atâtea rulote, vagoane, cutii de lemn transformate în dormitoare, coşmelii şi cocoloaşe lipite de pereţii caselor ca să mărească spaţiul locativ. Semne clare de boom demografic. În petecul de curte rămas, îţi sare-n ochi câte-un „accent estetic”: o barză de metal înfiptă în beton, o inimioară de burete pe geam, o baltuţă secată, dar cu pietre aranjate „în cascadă”. Şi multe rufe pe sârmă. Fiindcă romii din micuţa colonie din Plopi - poate ghipteri, nu ştiu- sunt ţigani curaţi. Cele mai multe dintre bulendrele puse la uscat sunt hăinuţe de copii. Cum trec zilnic prin Colonie (de când un rumân deştept mi-a blocat ieşirea spre podul Ghirodei trăgând un şanţ ca să şantajeze primăria să-i plătească bucăţica de drum care trece pe pământul lui), sunt un fel de taxi-gratis pentru ţigani. Aşa, ca- ntre vecini. Plouă zbiciuit, a lapoviţă, şi cei doi „clienţi” înghesuiţi în matiz, printre bogu şi shinaiele mele, vor şi ei „până mai încolo, în sat”, adică în cartierul periurban Plopi. Conversaţia începe invariabil cu „staţi la vile? Sunteţi a lu’ domnu’ arhitectu’ muiere, nu?” şi, previzibil, continuă cu dejtu’ pe rană. „Că nu ne bagă şi nouă autobuz până aici, parcă noi nu ni-s oameni pântru Ciuhandru. Baremi dacă nu pentru noi, pentru ăi mici. Dimineaţa şi la amiază, să nu meargă şi ei pe jos la şcoală. Autobuzul vine numa’ până la canal Bega la jumate, cât ar fi să mai o ţâră de drum? Da’ di ce să se deranjeze pântru nişte ţâgani”. Femeia are simţ critic, bărbatul o domoleşte temător. Amândoi trăznesc a tutun. Câţi copii sunt aici în Colonie, întreb. „Mulţi, doamnă, câţi o dat Domnu’”. Păi câţi o dat? O sută? „Să tot fie, cine să ştie? Că fiecare familie are şi cinci, alţii şi 7 şi 8, nu –i mai numără nimeni”. Câţi merg la şcoală? „Păi , aşa, mai des, merg vreo 30-40. Dar mai îs şi alţii care nu merg. Şi care îs de grădiniţă. Şi care nu-s scrişi”. Sunt mulţi, frumoşi, oacheşi şi veseli şi când dă soarele ies pe maidan şi se hârjonesc ca puii de mâţe prin praf. Vara se scaldă, ca-n Rai, sub podeţul care desparte Colonia de „lumea civilizată” cu autobuz. „Avem un vecin care are căruţă şi cal şi când n-are de lucru dimineaţa îi mai suie pe copii, claie, trizăci în căruţă, şi îi cară la şcoală. Când plouă, punem o prelată de cort pe ei să nu-i ude şi ei să pişcă şi chirăie dedesubt. Când ajung la şcoală, în Plopi, ăilalţi copii strigă: or viniţ ţâganiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii”...

băi, bobor, ce eşti ingrat?

Recunosc, a trebuit să deschid FB, aseară, ca să aflu că ciuhi şi gaşca au lăsat Timişoara fără căldură şi apă de spălat boboru'. Adică ştiam, dar cumva vestea era aşa neverosimilă încât nu mi s-a fixat pe scoarţă. Pe urmă am dat o raită pe saiturile ştirişte şi am rămas bujbe: pe toate se lăfăiau în grasa nesimtire şi antinomie doua comunikkate de presă. Unul care ne zicea că prefectul şi brendu', supermenii oranj, au vorbitără ei la minister şi guvern şi ne mai dau din mila măriilor lor o zi de apă să facem rezerve ca la hârtia igienică pe vremuri. Altul (via flavius) că Ciuhi şi jnapanul de la Calor au rezolvat ei să ne vie gazele. Între timp, timişorenii se încălzesc cu radiatoare, călcătoare, bolţari cu rezistenţă de sârmă creaţă, leptopuri, burţile nevestelor. Şi se spală în ibric. Între timp, Mircea Opriş face duş uscat cu lebăda şi scrie mişto. Iar Inoshita sensei imi ureaza frumos Happy Thanksgiving.

hol cu bb

Astăzi, în holul maternităţii private. Ieşeau. El cu bebeluşul în braţe şi cu cheile de la maşină atârnând de degetul mic. Ea cărând o plăsuţă cu cutii de plastic, pentru alimente, goale. Nimeni nu-i bagă în seamă. Nu baloane, fanfară, ţiteră, zurgălăi, ghirlande. Totuşi, în exact secunda când senzorii deschid uşa, recepţionera la aruncă blazat, inexpresiv, un „larevedere, să-mai-poftiţi-pe-la-noi”. Fericitul tătic se întoarce lent pe călcâie şi articulează clar, ca la tablă: „sigur, după ce plătim ratele pentru ăsta, ne vom înscrie precis pentru unul nou”.

Uşile se închid înainte se chicotească recepţionistele.

Un minut mai târziu, un alt cuplu intra, cu un bb într-un coş doldora de dantele şi funde. Desigur, el cară coşul. Ea se chinuie să încapă toată în costumaşul sexi, fusta mini şi taior în V, de dinainte de bb. Bună ziua, aţi venit să-l schimbaţi deja, se hlizeşte, irepresibil montată, recepţionista. Ăăăăă, mă scuzaţi, nu ştiu ce m-a apucat, cu ce vă pot fi de folos?

azi am deschis o lubeniţă. (îmi place ideea că lubeniţa se deschide). era galbenă ca un peruş. şi m-am gândit că s-ar asorta cu farfuriile tale fancy si ceainicul cu buline.

vom gândi şi vom fi liberi: Povestea cu Mitică virgulă Căprarul

vom gândi şi vom fi liberi: Povestea cu Mitică virgulă Căprarul

Ghiroviespar

La Ghiro, pe terasă, şi-a făcut casă un trib de viespi. Nu e un fel de subînchiriere a spaţiului locativ, ci mai degrabă o luare în posesie, abuzivă şi intempestivă, a unui colţişor de sub acoperişul translucid. Acum, viesparul creşte văzând cu ochii şi zumzăind urechilor. Eu sunt alergică la viespi, dacă mă-nţeapă, mă umflu şi levitez ca un balon din ăla cu aer cald şi dungi colorate. Cam toţi dintre cei care stau pe terasă, sub ţuguiul de Oblio răsturnat, se tem de viespi. Dar viesparul e frumos, o arhitectură fabuloasă şi vie. Eu acuma ce fac? Îl dau jos? Le afum? Le gazez? Îs eu adolf-ul viespilor?



Foto (c) fotosen.ro

• Drobul de sare-amara.

Deasupra plajei nudistilor (a pucilor si-a titicilor) de la 2 mai era acum vreo 3-4 ani o constructie cu vag rapel la civilizatie: o fosta baie cu cabine de schimb sau, poate, o simpla magazie a cuiva.
Marea a mushkat din mal si din toata sandramaua a mai ramas un singur zid, pe jumatate suspendat deasupra plajei. Adica fix deasupra oamenilor...
Eterogena adunare de nudisti si textilisti se minuna si fotografia "ghilotina", pindind momentul iminentei prabusiri.
Dupa vreo trei zile s-au sesizat, vezi-bine, autoritatile. Ei, si ce-au facut ele , autoritatile?
Paaaaaai...au pus doi jandarmi sus, doi jos , sa pazeasca zidul. Jumate ar fi ajuns sa- l darame...dar ce-ar fi facut ceilalti. Asa ca au stat acolo zi de zi, asteptand sa cada drobul de sare peste turisti si atunci, da-da-da, sa intervina prompt.
Mi s-a parut atat de romaneasca faza si de tare, ca am zis s-o impartasesc cu voi.
:)

PS: da, stiu, voi doua o sa ma -ntrebati ce-am facut eu. Nimic, decat am stat la plaja fix sub zid. Si am trait saptamana aia asteptand sa-mi cada lumea in cap si, mai ales, ascunzandu-ma de ascunzisul Cuiva. Dar asta e deja alta poveste. In loc de...pun in album niste rasarituri si pescarusi de la 2 mai, bine?

3 august 2006

PS: or mai fi acolo? ruina, 2 mai, pescarusii, nudistii, cainii, cojile de lubenita, cuvintele, mirosul, tipul cu putza tatuata...

La pet –shop la poartă e o mâţă moartă

„La popa la poartă/E o mâţă moartă/Cine râde şi vorbeşte”.... Păi, cine râde, ori e tâmpit, ori se prosteşte. Că nu-i nimic de râs: în vitrina magazinului de animăluţe chiar erau nu una, ci două mâţe moarte. Tablou sinistru, oribil, în mijlocul delirului consumist. Am mers la supermarket, seara, să-mi cumpăr pâine şi alte cele, că de atât muncă n-avusesem timp. Era cam 9 ora când am ieşit şi le-am văzut: pet shop-ul cu pricina are nişte cuşti de sticlă meschine, strâmte, supraetajate pe stâlpul care mărgineşte vitrina. În cele de jos, mişunau nişte porci de Guineea. Ca orice şobolănime, n-aveau nici o treabă cu înghesuiala, căldura, murdăria din cuşcă, se frecau frenetic unii de alţii, gata să se ronţăie reciproc. În cuşca din mijloc, un biet căţel negricios, puiet, din acela cu botul turtit şi ochi lăcrimoşi, ne privea trist-apatic, încercând cu dezolare să tragă, ca prin pai, aer prin găurica din geam, aflată prea sus pentru nasul lui deja uscat. Şi deasupra, în cutia de sus, am văzut mâţele. Albe. Pufoase. Imaculate. Şi moarte. Ţepene. Crăpate, ca la popa la poartă. Cine râde şi vorbeşte....De vorbit nu era cu cine. Pet-shopul, închis. Or fi fost drogate, ca aşa am auzit, că le sedează să stea blege acolo, îmi zice colega mea de birou, posesoare (şi adoratoare) de pisoi personal pe nume Mi. Nu erau drogate, erau gata sucombate. Am văzut şi eu şi ceilalţi oameni care s-au oprit să vadă la ce mă holbez oripilată şi au încercat să le trezească bătând cu unghii şi monede în vitrină. Cu „consolarea” că bietele pisici trebuie să fi ajuns în Raiul pisicesc şi că le văd de-colo pe cele care torc acum la picioarele lui Vaclav Havel şi se hârjonesc cu suratele lor desenate pe celebrul zid praghez, dar şi cu voinţa de a nu mai lăsa şi alte mâţe să moară în chinuri, sufocate, în vitrina magazinului „pentru iubitorii de animăluţe”, am început cruciada. Cu jalba unde ....? Poliţia? Are treabă cu infractorii, criminalii, violatorii, nu cu mâţele. Direcţia sanitar-veterinară? Se ocupă de „produsele de origine animală”. Adică să nu se-mbolnăvească oamenii de la carnea mâncată. Şi doară eu nu voiam să mănânc (coapte, ca-n poeziuţa de mai sus) mâţele moarte. La protecţia consumatorului? Păi, numai dacă aş fi cumpărat mâţele moarte-vii şi mai ales cu bon, altfel nu se pune. Poliţia animalelor? Sublimă, dar inexistentă. Decât, cică, pe hârtie, undeva în sertarele unor legiuitori care –şi miorlăie grija pentru animale când dă bine „pe sticlă”. Organizaţii de protecţia animalelor? Aşa de bine organizate, că nici cu puşca nu le găseşti. Dezolantă, povestea se opreşte aici. Mi-amintesc de mârtanii graşi care torceau a lene şi mâncau spaghetti lângă Columna lui Traian, la Roma şi mă gândesc ce bine că n-au nimerit cu toatele pisicile în Dacia supermaketurilor şi pet—shopurilor şobolăneşti. Sigur că o să boicotez prăvălia aia cât trăiesc şi n-o să mai cumpăr nici o cuglă de mâncare pentru pisicile sau căţeii mei de-acolo. Şi sper să dea faliment magazinul ăla şi să-l muşte pe patron un câine şi să se umple de râie de la vreo broască. Până atunci însă, mă rog pentru bietele „beloved pets” care-au să-şi mai dea duhul asfixiate în stâlpii ăia. Aştept Poliţia animalelor şi ...viaţa mâţelor ce va să vie!

zn august 2006