hol cu bb

Astăzi, în holul maternităţii private. Ieşeau. El cu bebeluşul în braţe şi cu cheile de la maşină atârnând de degetul mic. Ea cărând o plăsuţă cu cutii de plastic, pentru alimente, goale. Nimeni nu-i bagă în seamă. Nu baloane, fanfară, ţiteră, zurgălăi, ghirlande. Totuşi, în exact secunda când senzorii deschid uşa, recepţionera la aruncă blazat, inexpresiv, un „larevedere, să-mai-poftiţi-pe-la-noi”. Fericitul tătic se întoarce lent pe călcâie şi articulează clar, ca la tablă: „sigur, după ce plătim ratele pentru ăsta, ne vom înscrie precis pentru unul nou”.

Uşile se închid înainte se chicotească recepţionistele.

Un minut mai târziu, un alt cuplu intra, cu un bb într-un coş doldora de dantele şi funde. Desigur, el cară coşul. Ea se chinuie să încapă toată în costumaşul sexi, fusta mini şi taior în V, de dinainte de bb. Bună ziua, aţi venit să-l schimbaţi deja, se hlizeşte, irepresibil montată, recepţionista. Ăăăăă, mă scuzaţi, nu ştiu ce m-a apucat, cu ce vă pot fi de folos?

azi am deschis o lubeniţă. (îmi place ideea că lubeniţa se deschide). era galbenă ca un peruş. şi m-am gândit că s-ar asorta cu farfuriile tale fancy si ceainicul cu buline.

vom gândi şi vom fi liberi: Povestea cu Mitică virgulă Căprarul

vom gândi şi vom fi liberi: Povestea cu Mitică virgulă Căprarul

Ghiroviespar

La Ghiro, pe terasă, şi-a făcut casă un trib de viespi. Nu e un fel de subînchiriere a spaţiului locativ, ci mai degrabă o luare în posesie, abuzivă şi intempestivă, a unui colţişor de sub acoperişul translucid. Acum, viesparul creşte văzând cu ochii şi zumzăind urechilor. Eu sunt alergică la viespi, dacă mă-nţeapă, mă umflu şi levitez ca un balon din ăla cu aer cald şi dungi colorate. Cam toţi dintre cei care stau pe terasă, sub ţuguiul de Oblio răsturnat, se tem de viespi. Dar viesparul e frumos, o arhitectură fabuloasă şi vie. Eu acuma ce fac? Îl dau jos? Le afum? Le gazez? Îs eu adolf-ul viespilor?



Foto (c) fotosen.ro

• Drobul de sare-amara.

Deasupra plajei nudistilor (a pucilor si-a titicilor) de la 2 mai era acum vreo 3-4 ani o constructie cu vag rapel la civilizatie: o fosta baie cu cabine de schimb sau, poate, o simpla magazie a cuiva.
Marea a mushkat din mal si din toata sandramaua a mai ramas un singur zid, pe jumatate suspendat deasupra plajei. Adica fix deasupra oamenilor...
Eterogena adunare de nudisti si textilisti se minuna si fotografia "ghilotina", pindind momentul iminentei prabusiri.
Dupa vreo trei zile s-au sesizat, vezi-bine, autoritatile. Ei, si ce-au facut ele , autoritatile?
Paaaaaai...au pus doi jandarmi sus, doi jos , sa pazeasca zidul. Jumate ar fi ajuns sa- l darame...dar ce-ar fi facut ceilalti. Asa ca au stat acolo zi de zi, asteptand sa cada drobul de sare peste turisti si atunci, da-da-da, sa intervina prompt.
Mi s-a parut atat de romaneasca faza si de tare, ca am zis s-o impartasesc cu voi.
:)

PS: da, stiu, voi doua o sa ma -ntrebati ce-am facut eu. Nimic, decat am stat la plaja fix sub zid. Si am trait saptamana aia asteptand sa-mi cada lumea in cap si, mai ales, ascunzandu-ma de ascunzisul Cuiva. Dar asta e deja alta poveste. In loc de...pun in album niste rasarituri si pescarusi de la 2 mai, bine?

3 august 2006

PS: or mai fi acolo? ruina, 2 mai, pescarusii, nudistii, cainii, cojile de lubenita, cuvintele, mirosul, tipul cu putza tatuata...

La pet –shop la poartă e o mâţă moartă

„La popa la poartă/E o mâţă moartă/Cine râde şi vorbeşte”.... Păi, cine râde, ori e tâmpit, ori se prosteşte. Că nu-i nimic de râs: în vitrina magazinului de animăluţe chiar erau nu una, ci două mâţe moarte. Tablou sinistru, oribil, în mijlocul delirului consumist. Am mers la supermarket, seara, să-mi cumpăr pâine şi alte cele, că de atât muncă n-avusesem timp. Era cam 9 ora când am ieşit şi le-am văzut: pet shop-ul cu pricina are nişte cuşti de sticlă meschine, strâmte, supraetajate pe stâlpul care mărgineşte vitrina. În cele de jos, mişunau nişte porci de Guineea. Ca orice şobolănime, n-aveau nici o treabă cu înghesuiala, căldura, murdăria din cuşcă, se frecau frenetic unii de alţii, gata să se ronţăie reciproc. În cuşca din mijloc, un biet căţel negricios, puiet, din acela cu botul turtit şi ochi lăcrimoşi, ne privea trist-apatic, încercând cu dezolare să tragă, ca prin pai, aer prin găurica din geam, aflată prea sus pentru nasul lui deja uscat. Şi deasupra, în cutia de sus, am văzut mâţele. Albe. Pufoase. Imaculate. Şi moarte. Ţepene. Crăpate, ca la popa la poartă. Cine râde şi vorbeşte....De vorbit nu era cu cine. Pet-shopul, închis. Or fi fost drogate, ca aşa am auzit, că le sedează să stea blege acolo, îmi zice colega mea de birou, posesoare (şi adoratoare) de pisoi personal pe nume Mi. Nu erau drogate, erau gata sucombate. Am văzut şi eu şi ceilalţi oameni care s-au oprit să vadă la ce mă holbez oripilată şi au încercat să le trezească bătând cu unghii şi monede în vitrină. Cu „consolarea” că bietele pisici trebuie să fi ajuns în Raiul pisicesc şi că le văd de-colo pe cele care torc acum la picioarele lui Vaclav Havel şi se hârjonesc cu suratele lor desenate pe celebrul zid praghez, dar şi cu voinţa de a nu mai lăsa şi alte mâţe să moară în chinuri, sufocate, în vitrina magazinului „pentru iubitorii de animăluţe”, am început cruciada. Cu jalba unde ....? Poliţia? Are treabă cu infractorii, criminalii, violatorii, nu cu mâţele. Direcţia sanitar-veterinară? Se ocupă de „produsele de origine animală”. Adică să nu se-mbolnăvească oamenii de la carnea mâncată. Şi doară eu nu voiam să mănânc (coapte, ca-n poeziuţa de mai sus) mâţele moarte. La protecţia consumatorului? Păi, numai dacă aş fi cumpărat mâţele moarte-vii şi mai ales cu bon, altfel nu se pune. Poliţia animalelor? Sublimă, dar inexistentă. Decât, cică, pe hârtie, undeva în sertarele unor legiuitori care –şi miorlăie grija pentru animale când dă bine „pe sticlă”. Organizaţii de protecţia animalelor? Aşa de bine organizate, că nici cu puşca nu le găseşti. Dezolantă, povestea se opreşte aici. Mi-amintesc de mârtanii graşi care torceau a lene şi mâncau spaghetti lângă Columna lui Traian, la Roma şi mă gândesc ce bine că n-au nimerit cu toatele pisicile în Dacia supermaketurilor şi pet—shopurilor şobolăneşti. Sigur că o să boicotez prăvălia aia cât trăiesc şi n-o să mai cumpăr nici o cuglă de mâncare pentru pisicile sau căţeii mei de-acolo. Şi sper să dea faliment magazinul ăla şi să-l muşte pe patron un câine şi să se umple de râie de la vreo broască. Până atunci însă, mă rog pentru bietele „beloved pets” care-au să-şi mai dea duhul asfixiate în stâlpii ăia. Aştept Poliţia animalelor şi ...viaţa mâţelor ce va să vie!

zn august 2006

ceainic

e ca-ntr-un ceainic acasă la livezile. un ceainic răcoros de alamă, ţinut în şpais. (să zicem că –i un ceainic de ice tea, desi nu-i ice, numai răcoare) asta fiindcă am în curtea „ din faţă” un răzor mare, cam sălbăticit, de izmă. şi după ce-am făcut megaşmotru de-am aspirat un milion nouăsuteşaptezeci de mii trei sute douăzeci şi unu de păianjeni şi am evacuat 2 broscutze, că-i an ploios şi-i plin de ele, şi-am pus cergi grele pe paturi, am dus în toate camerele ulcele de lut cu mentă tăiată proaspăt: de-aia ca-n ceainic. doar în camera pregătită pentru tine nu în ulcică şi, dacă vrei, îţi povestesc de ce. vrei? păi, camera aia are fereastra spre nord (acolo la livezile e singurul loc din lume unde ştiu io punctele cardinale: nordul la IAS, sudul la moş Pedăr, soarele răsare la biserica nemţească şi apune în beghei, în grădina lu tanti Radmila), era camera lui papa, deşi ar trebui să-ţi spun, de fapt )acum îmi dau seama) că e fix camera unde m-am născut eu, stii? Şi nu ştiu de ce, chiar nu ştiu, dar e alt aer, altă aromă în camera aia, e ca-ntr-un vas de pământ roşu, nu ştiu deloc de ce exact acolo e aşa, dar e-un miros straniu frumos acolo. şi pe geamul care dă spre miazănoapte se vede curtea cu flori (acuma numai bujorii înfloriţi), pajiştea cu o căpiţă de fân proaspăt (bijuteria coroanei, hihihi!) şi un pic din iaz, arată ca la munte. şi acuma să-ţi zic şmecheria: pe lângă mirosul fain de care-ţi ziceam , e camera cu linişte, că nu dă fereastra spre stradă, se-aude numa hamlet şi , de fapt astea e chiar o şmecherie, în geam e o plasă să nu intre insecte şi e verde plasa şi e nuanţator, cum să zic, accentuează cumva culorile de afară, e cel mai fain. da de fapt vream sa zic de ce acolo nu în ulcică izma: fiindcă în geam în loc de perdea sau din astea e un fel de voal cu albastru/verde şi am pus izma verde într-un vas vechi de sticlă albastru, un soi de cristal , buchet verde în translucid albastru, e frumos şi când adie prin geam simţi tare fânul şi izma. şi scurt, , să ştii ce şi cum în camera ta: un pat pe care n-am pus cergă, ci pătură netedă (nu pufoasă), la capăt pregătite în folie închisă aşternuturi albe cu bleu, scrobite tare , nemţeşte (n-am ce-ţi face!). un birou cam mare după gustul meu, un scaun, o ladă de lemn şi rafturi cu cărţi (acolo îs şi colecţiile legate de reviste vechi, literare, culturale, magazin istoric etc), becul e băgat într-un glob de hârtie manuală albă, atâta tot...vii? te rog frumos.
acuma io ţi-am povestit, e rândul tău. îmi deschizi şi mie portiţa? un pic doar, să mă strecor.

Moje Boje, ce vacanţe kiki riki/ zile si nopti, the last one

O vacanţă de vis, numai prin agenţia...Să-ţi cumperi cremă de protecţie solară marca x, e timpul să-ţi alegi costumul de baie perfect, ia-ţi abonametul cu internet la nisip, bronzare organică în 5 minute, o talie perfectă în 10 minute şi nu uita să-ţi iei în concediu pastilele contra arsurilor la stomac şi pentru o prostată fără probleme. Printre toate reclamele şi promoţiile care mă bombardează îndemnându-mă să mă pregătesc pentru o vacanţă la care încă nu-mi permit să mă gândesc, memoria „pregătelilor de –odinioară” se insinuează zâmbăcioasă, cu gust sărat de alune kiki riki. Vorbesc, desigur, despre incredibilii ani 80, când timişorenii contracarau criza alimentară ceauşistă cu două surse practic inepuizabile: pachetele de la şvabii emigraţi în Deutschland (pe care ţi le înjumătăţeau vameşii) şi frenetica piaţă sârbească. La cea din urmă, se ajungea cu „micul trafic”, un paşaport de proximitate în baza căruia înflorea nestingherit un comerţ oacheş şi vesel. Care mai de care cu o pilă la prăvălia din comună sau, şi mai bine, la centrul de repartiţie, românii puneau pe ei 12 perechi de izmene chinezeşti de bumbac, în iulie, la 30 de grade, legau de burtă 12 prosoape, tot chinezeşti, iar prin căptuşeli mileuri de macrameu, că astea se vindeau cel mai bine la sârboaice, şi năduşeau cu orele în vamă să treacă cu marfa. Dacă nu mergeai tu la ea, venea piaţa sârbească la tine. În Iosefin şi, mai ales, în micile oraşe „de graniţă”, la Deta, la Jimbolia, piaţa „la sârbi” era bazarul tuturor posibilităţilor, nevoilor, învârtelilor. Ţigări Vikend, să-i dai recepţionerei de pe Litoral, să-ţi repartizeze o cameră mai bună la hotelul sindicatului. Vegeta, formula originală, cu bucătarul bucălat, din aceea cu care tuşa Victoriţa de la Begheiţi ne demonstra cum se face „zupă de pui din carne de porc”, apoi foi de napolitane de umplut cu cremă din bomboane de lapte şi eurocrem la găleată, pentru vacanţa la rudele de prin ţară. Dresuri de baie cu şnur, „leviştrauşi” produşi la Novi Sad, kiki riki, narancs la plic de băut cu paiul (un lux pe-atunci), lichior de la Subotica. Toate încărcate în maşina burduşită de vacanţă ca pentru apocalipsă. Cu benzina era mai greu, dar nu tragic, câtă vreme se făcea octanol la Solventul, cu care mergea orice Dacie cumsecade, îndoi-m-aş că ixcinciurile de azi s-ar fi descurcat aşa. Ce vremuri, Boje moje, ce vacanţe!


Foto (c) fotosen

De la adidaşi de porc, la târtiţă de curcan/ZN

„Ptiu, ajungem iar la adidaşi de porc!”, oftează obidit femeia. E violonistă şi poartă pe braţ o banderolă albă de grevă, pe care scrie „-25%”. Dacă-şi aminteşte ce celebrii adidaşi de porc, înseamnă că a prins vremea lui Ceauşescu şi criza alimentară din anii 80, că n-a uitat cozile la hârtie igienică, cartelele pentru raţiile de pâine, zahăr, ulei şi pentru un boţ de unt cât o nucă, pe care unii îl înghiţeau pe loc, înainte sa ajungă la casă. Şi, desigur, pentru „adidaşii de porc”, copite din care se făceau cotoroage pentru toată familia. Douăzeci de ani i-au trebuit societăţii româneşti să evolueze de la adidaşi de porc la târtiţă de curcan. Nu spun că ăsta e singurul progres al naţiei, ci doar că este cel care mă izbeşte pe mine zi de zi, când stau la semafor pe strada Iosif Vulcan. Acolo, pe zidul unui „ABC nonstop” care e-nchis noaptea, e o tablă care stă scrisă, cu creta, „oferta zilei”. Primul articol, e, de vreo trei luni, „târtiţă de curcan”. Întotdeauna punem sus ce se vinde mai bine, îmi explică vânzătoarea. „Târtiţa de curcan se vinde cel mai bine. E ieftină şi gustoasă, zice, faci din ea şi o supă grasă şi o tocană sau papricaş, merge şi friptă, se topeşte-n gură. Acuma, cu criza, se topeşte şi din raft. Şi să nu credeţi că numa’ românii cumpără, o caută şi ei”. Îmi arată cu sprâncenele de-a lungul străzii înţesate cu palate ţigăneşti, imense, opulente şi oribile. O privesc neîncrezător şi plec. De pe trotuar, văd în curtea unei măgăoaie de marmură o familie aşezată pe scaune înalte cu ornamente aurii, privind la o plasmă uriaşă Campionatul Mondial de Fotbal. Spre stradă răzbate un miros de friptură. Nu pot să bag mâna-n foc că –i de la târtiţe de curcan.

foto : me

Ziua grănicerului, cu cravată de pionier şi aromă de gogoşi/ Zile si nopti

Abia o aşteptam. Era cea mai tare zi din an. 10 Iunie. Nu la cireşe, nu la scăldat, nici pupeze din tei. Ziua grănicerului, aia e! O zi grozavă, în care ne duceau cu bodoanca, un soi de lădoi zdrăngănitor tras de tractor, la Pichet. Soldaţii ne făceau o demonstraţie cu câini –lup şi puşti, gloanţe oarbe şi trasoare luminoase, la care stăteam cu gura căscată şi inima cât un purice. Pe urmă, ne tratau cu gogoşi cu dulceaţă şi, ghiftuiţi, ne cocoţam în foişor să ne uităm cu binoclul în curţile sârbilor de dincolo de graniţă, cu hambarele pline şi combine aliniate. Sau să ne benoclăm la prăvălia din micul sat sârbesc, care avea afară, în faţa vitrinei, banane atârnate, se vedeau bine, acolo au văzut mulţi dintre colegii mei pentru prima dată banane. În acel an însă, Ziua Grănicerului avea să fie cu totul şi cu totul specială: ne făceau pionieri! Nu ne-a forţat nimeni, drept să spun. Nici nu ne-au întrebat. Pur şi simplu, tovarăşul învăţător ne-a anunţat, cu-o zi înainte de marea ceremonie. Aşa că-n ziua de 10 iunie 1978 (sic!) toată clasa a două, încercănată de insomnie şi emoţii, a jurat credinţă patriei cu mâna pe steagul Pichetului de grăniceri şi a intonat cu înflăcărare şi cu gândul la gogoşile care sfârâiau în tigaie, Soarele şi pionierii. Şi habar n-am avut, nici noi, nici bravii soldaţi care ne legau la gât cravatele roşii cu tricolor, că în chiar clipa aceea solemnă treceau graniţa, ascunşi într-o cisternă de lapte blindată, 48 de români visând la Occidentul decadent. Pe care vis am ajuns şi noi, mai toţi pionierii patriei, să-l împărtăşim ceva mai târziu, cam pe-atunci când ne-au chemat la BOB în liceu, să ne ridicăm, fără vreo festivitate, carnetele de utecişti.