ceainic

e ca-ntr-un ceainic acasă la livezile. un ceainic răcoros de alamă, ţinut în şpais. (să zicem că –i un ceainic de ice tea, desi nu-i ice, numai răcoare) asta fiindcă am în curtea „ din faţă” un răzor mare, cam sălbăticit, de izmă. şi după ce-am făcut megaşmotru de-am aspirat un milion nouăsuteşaptezeci de mii trei sute douăzeci şi unu de păianjeni şi am evacuat 2 broscutze, că-i an ploios şi-i plin de ele, şi-am pus cergi grele pe paturi, am dus în toate camerele ulcele de lut cu mentă tăiată proaspăt: de-aia ca-n ceainic. doar în camera pregătită pentru tine nu în ulcică şi, dacă vrei, îţi povestesc de ce. vrei? păi, camera aia are fereastra spre nord (acolo la livezile e singurul loc din lume unde ştiu io punctele cardinale: nordul la IAS, sudul la moş Pedăr, soarele răsare la biserica nemţească şi apune în beghei, în grădina lu tanti Radmila), era camera lui papa, deşi ar trebui să-ţi spun, de fapt )acum îmi dau seama) că e fix camera unde m-am născut eu, stii? Şi nu ştiu de ce, chiar nu ştiu, dar e alt aer, altă aromă în camera aia, e ca-ntr-un vas de pământ roşu, nu ştiu deloc de ce exact acolo e aşa, dar e-un miros straniu frumos acolo. şi pe geamul care dă spre miazănoapte se vede curtea cu flori (acuma numai bujorii înfloriţi), pajiştea cu o căpiţă de fân proaspăt (bijuteria coroanei, hihihi!) şi un pic din iaz, arată ca la munte. şi acuma să-ţi zic şmecheria: pe lângă mirosul fain de care-ţi ziceam , e camera cu linişte, că nu dă fereastra spre stradă, se-aude numa hamlet şi , de fapt astea e chiar o şmecherie, în geam e o plasă să nu intre insecte şi e verde plasa şi e nuanţator, cum să zic, accentuează cumva culorile de afară, e cel mai fain. da de fapt vream sa zic de ce acolo nu în ulcică izma: fiindcă în geam în loc de perdea sau din astea e un fel de voal cu albastru/verde şi am pus izma verde într-un vas vechi de sticlă albastru, un soi de cristal , buchet verde în translucid albastru, e frumos şi când adie prin geam simţi tare fânul şi izma. şi scurt, , să ştii ce şi cum în camera ta: un pat pe care n-am pus cergă, ci pătură netedă (nu pufoasă), la capăt pregătite în folie închisă aşternuturi albe cu bleu, scrobite tare , nemţeşte (n-am ce-ţi face!). un birou cam mare după gustul meu, un scaun, o ladă de lemn şi rafturi cu cărţi (acolo îs şi colecţiile legate de reviste vechi, literare, culturale, magazin istoric etc), becul e băgat într-un glob de hârtie manuală albă, atâta tot...vii? te rog frumos.
acuma io ţi-am povestit, e rândul tău. îmi deschizi şi mie portiţa? un pic doar, să mă strecor.

Moje Boje, ce vacanţe kiki riki/ zile si nopti, the last one

O vacanţă de vis, numai prin agenţia...Să-ţi cumperi cremă de protecţie solară marca x, e timpul să-ţi alegi costumul de baie perfect, ia-ţi abonametul cu internet la nisip, bronzare organică în 5 minute, o talie perfectă în 10 minute şi nu uita să-ţi iei în concediu pastilele contra arsurilor la stomac şi pentru o prostată fără probleme. Printre toate reclamele şi promoţiile care mă bombardează îndemnându-mă să mă pregătesc pentru o vacanţă la care încă nu-mi permit să mă gândesc, memoria „pregătelilor de –odinioară” se insinuează zâmbăcioasă, cu gust sărat de alune kiki riki. Vorbesc, desigur, despre incredibilii ani 80, când timişorenii contracarau criza alimentară ceauşistă cu două surse practic inepuizabile: pachetele de la şvabii emigraţi în Deutschland (pe care ţi le înjumătăţeau vameşii) şi frenetica piaţă sârbească. La cea din urmă, se ajungea cu „micul trafic”, un paşaport de proximitate în baza căruia înflorea nestingherit un comerţ oacheş şi vesel. Care mai de care cu o pilă la prăvălia din comună sau, şi mai bine, la centrul de repartiţie, românii puneau pe ei 12 perechi de izmene chinezeşti de bumbac, în iulie, la 30 de grade, legau de burtă 12 prosoape, tot chinezeşti, iar prin căptuşeli mileuri de macrameu, că astea se vindeau cel mai bine la sârboaice, şi năduşeau cu orele în vamă să treacă cu marfa. Dacă nu mergeai tu la ea, venea piaţa sârbească la tine. În Iosefin şi, mai ales, în micile oraşe „de graniţă”, la Deta, la Jimbolia, piaţa „la sârbi” era bazarul tuturor posibilităţilor, nevoilor, învârtelilor. Ţigări Vikend, să-i dai recepţionerei de pe Litoral, să-ţi repartizeze o cameră mai bună la hotelul sindicatului. Vegeta, formula originală, cu bucătarul bucălat, din aceea cu care tuşa Victoriţa de la Begheiţi ne demonstra cum se face „zupă de pui din carne de porc”, apoi foi de napolitane de umplut cu cremă din bomboane de lapte şi eurocrem la găleată, pentru vacanţa la rudele de prin ţară. Dresuri de baie cu şnur, „leviştrauşi” produşi la Novi Sad, kiki riki, narancs la plic de băut cu paiul (un lux pe-atunci), lichior de la Subotica. Toate încărcate în maşina burduşită de vacanţă ca pentru apocalipsă. Cu benzina era mai greu, dar nu tragic, câtă vreme se făcea octanol la Solventul, cu care mergea orice Dacie cumsecade, îndoi-m-aş că ixcinciurile de azi s-ar fi descurcat aşa. Ce vremuri, Boje moje, ce vacanţe!


Foto (c) fotosen

De la adidaşi de porc, la târtiţă de curcan/ZN

„Ptiu, ajungem iar la adidaşi de porc!”, oftează obidit femeia. E violonistă şi poartă pe braţ o banderolă albă de grevă, pe care scrie „-25%”. Dacă-şi aminteşte ce celebrii adidaşi de porc, înseamnă că a prins vremea lui Ceauşescu şi criza alimentară din anii 80, că n-a uitat cozile la hârtie igienică, cartelele pentru raţiile de pâine, zahăr, ulei şi pentru un boţ de unt cât o nucă, pe care unii îl înghiţeau pe loc, înainte sa ajungă la casă. Şi, desigur, pentru „adidaşii de porc”, copite din care se făceau cotoroage pentru toată familia. Douăzeci de ani i-au trebuit societăţii româneşti să evolueze de la adidaşi de porc la târtiţă de curcan. Nu spun că ăsta e singurul progres al naţiei, ci doar că este cel care mă izbeşte pe mine zi de zi, când stau la semafor pe strada Iosif Vulcan. Acolo, pe zidul unui „ABC nonstop” care e-nchis noaptea, e o tablă care stă scrisă, cu creta, „oferta zilei”. Primul articol, e, de vreo trei luni, „târtiţă de curcan”. Întotdeauna punem sus ce se vinde mai bine, îmi explică vânzătoarea. „Târtiţa de curcan se vinde cel mai bine. E ieftină şi gustoasă, zice, faci din ea şi o supă grasă şi o tocană sau papricaş, merge şi friptă, se topeşte-n gură. Acuma, cu criza, se topeşte şi din raft. Şi să nu credeţi că numa’ românii cumpără, o caută şi ei”. Îmi arată cu sprâncenele de-a lungul străzii înţesate cu palate ţigăneşti, imense, opulente şi oribile. O privesc neîncrezător şi plec. De pe trotuar, văd în curtea unei măgăoaie de marmură o familie aşezată pe scaune înalte cu ornamente aurii, privind la o plasmă uriaşă Campionatul Mondial de Fotbal. Spre stradă răzbate un miros de friptură. Nu pot să bag mâna-n foc că –i de la târtiţe de curcan.

foto : me

Ziua grănicerului, cu cravată de pionier şi aromă de gogoşi/ Zile si nopti

Abia o aşteptam. Era cea mai tare zi din an. 10 Iunie. Nu la cireşe, nu la scăldat, nici pupeze din tei. Ziua grănicerului, aia e! O zi grozavă, în care ne duceau cu bodoanca, un soi de lădoi zdrăngănitor tras de tractor, la Pichet. Soldaţii ne făceau o demonstraţie cu câini –lup şi puşti, gloanţe oarbe şi trasoare luminoase, la care stăteam cu gura căscată şi inima cât un purice. Pe urmă, ne tratau cu gogoşi cu dulceaţă şi, ghiftuiţi, ne cocoţam în foişor să ne uităm cu binoclul în curţile sârbilor de dincolo de graniţă, cu hambarele pline şi combine aliniate. Sau să ne benoclăm la prăvălia din micul sat sârbesc, care avea afară, în faţa vitrinei, banane atârnate, se vedeau bine, acolo au văzut mulţi dintre colegii mei pentru prima dată banane. În acel an însă, Ziua Grănicerului avea să fie cu totul şi cu totul specială: ne făceau pionieri! Nu ne-a forţat nimeni, drept să spun. Nici nu ne-au întrebat. Pur şi simplu, tovarăşul învăţător ne-a anunţat, cu-o zi înainte de marea ceremonie. Aşa că-n ziua de 10 iunie 1978 (sic!) toată clasa a două, încercănată de insomnie şi emoţii, a jurat credinţă patriei cu mâna pe steagul Pichetului de grăniceri şi a intonat cu înflăcărare şi cu gândul la gogoşile care sfârâiau în tigaie, Soarele şi pionierii. Şi habar n-am avut, nici noi, nici bravii soldaţi care ne legau la gât cravatele roşii cu tricolor, că în chiar clipa aceea solemnă treceau graniţa, ascunşi într-o cisternă de lapte blindată, 48 de români visând la Occidentul decadent. Pe care vis am ajuns şi noi, mai toţi pionierii patriei, să-l împărtăşim ceva mai târziu, cam pe-atunci când ne-au chemat la BOB în liceu, să ne ridicăm, fără vreo festivitate, carnetele de utecişti.

Să fie pace şi vată de zahăr!/ zile si nopti

Două erau lucrurile după care ştiam, copii fiind, că vine 1 Iunie. Întâi, concursul. Ne pregăteam pentru el zile-n şir, de când tovarăşa Elena, care preda desenul, ni-l anunţa, iar în frumoasa zi prima din Cireşar (oare mai citeşte cineva romanele lui Constantin Chiriţă, cu aventurile lui Ursu, Tic şi Ionel?), înarmaţi cu guaşe şi pensule cu păr de cal primit de la moş Suba, grăjdarul IAS-ului, ieşeam în „Colţul Pionierului”. Care era doar o curte din spatele şcolii, fără nimic pionieresc în afara de catargul pe care nimeni n-a pus vreodată vreun drapel de pionier, mai puneau şvabii steagul de kirwei, înainte să plece toţi în Deutschland. În rest, în colţul pionierilor doar iarbă şi o bară de lemn orizontală, pe care toate fetiţele se visau Teodora Ungureanu. Acolo era concursul de 1 Iunie, în fiecare an acelaşi: un desen cu tema „copiii lumii vor pace”. Şi desenele erau, fără excepţie, aceleaşi: o sferă aproximativă, adică Pământul, în faţa căruia, atârnaţi ca rufele pe sfoară, copii: câte unul alb, negru, galben, roşu (cu pană de indian neapărat!), uneori şi verde sau violet. Şi pe toată foaia, scris cu majuscule colorate PACE, PEACE, MIR etc. Deasupra, un porumbel alb. Niciodată nu am înţeles cum alegea „juriul” câştigătorii, când toată lumea desena la fel. După „originea sănătoasă”, ne explica tovarăşa Elena: nu ştiam ce înseamnă, dar era o explicaţie suficientă. Şi pe unde mai rămânea loc pe foaie, pictam toţi nişte nori albi, dolofani, pufoşi, jinduind după...al doilea lucru care ne spunea că 1 Iunie. Şi anume că doar atunci şi doar pentru o zi, în centru se deschidea sifoneria, de unde puteai să cumperi sirop de zmeură cu sifon rece şi minunata, incredibila, festiva vată de zahăr. Prăvălia era toată o odaie de 2 m, dar pentru noi, competitorii mânjiţi cu guaşe şi acuarele „Rodica”, făcea cât toate mall-urile şi kidland-urile „occidentului decadent”. Şi, cumva, dintotdeauna mi s-a părut că pacea e ceva dulce, pufos şi lipicios.

Foto (c) fotosen.ro

Despre babe, zgripţuroaice şi traiste pe roţi/ ZN

Mereu m-am întrebat de unde apar babele pe zebră. Ştiţi, bătrânicile acelea cu sacoşe în carouri roşii sau bleumarin, sacoşe pe rotile. Cum apare câte una la fiecare zebră şi se uită temătoare la tine, te scrutează prin parbriz, tu frânezi, ea ezită, pare decisă să mai stea un pic, tu porneşti, ea porneşte, tu frânezi, ea se sperie, se opreşte, pleacă iar, roţile straiţei se poticnesc, ajunge la jumătatea zebrei, şi-aduce aminte că n-a luat mărar, aşa că se întoarce iar pe zebră... Oraşul pare să aibă o sursă inepuizabilă de băbuţe cu sacoşe rotilate, pentru fiecare zebră şi moment al zilei, şi ajung să mă întreb dacă piţipoanca în Q7 sau X5 care claxonează strident o să ajungă tot o bătrânică cu traistă pe zebră. Acum ştiu. Cred că ştiu de unde vin băbuţele cu sacoşe pe rotile. Vin din poveşti cu plăcintă năzdrăvană şi ridichi uriaşe, cu mărar şi făcut piaţa pentru nepoţi. Că mai există şi celelalte poveşti, alea cu zgripţuroaica, băbătia vigilentă care ţipă la tine când parchezi pe strada ei, chiar dacă ea locuieşte trei case mai încolo, chiar dacă tu îi explici că mergi la clinică şi nu e loc de parcare pe Popa Şapcă şi că laşi doar un pic maşina acolo, ea nu vrea să audă şi ţipă. Aşa că după câteva minute, când ieşi de la doctor, nu-ţi mai găseşti maşina pe stradă. Fiindcă baba cloanţa spiritului civic a sunat la poliţie şi ăia ţi-au ridicat-o. Pe urmă mergi cu un taxi la naiba-n praznic, printre bălăriile înspăimântătoare în care ţine adepeul maşinile „confiscate”. Stai în soare, praf şi mizerie, faci coadă într-o clădire jegoasă de beton după oameni care încearcă să „aranjeze” ceva, un tânăr grăsuţ cu blugii căzuţi pe vine, trei surdomuţi, o femeie din Mehedinţi cu o bătrână bolnavă după ea, un şmecher cu box-ul la curea...Toţi cu celularele înfierbântate, mimică şi voci complice. Cam jumătate dintre ei „aranjează ceva” şi pleacă ţanţoşi şi cu maşina şi cu portofelul burduşit. Ceilalţi nu. În cele din urmă plăteşti opt milioane jumate vechi ca să-ţi capeţi maşina, ştiind prea bine că banii ăia n-or să facă nici măcar un deget de parcare nouă în oraşul ciuhandului. Dar măcar, pe banii tăi, afli că da, zgripţuroaica sună zilnic să ridice ăia maşini şi mai e şi pe strada paralelă una, şi pe multe alte străzi câte una. Şi pleci cu maşina din bălării, mai sărac cu 200 de euro, dar cu două preţioase noi reguli: să laşi să treacă băbuţele cumsecade pe zebră şi să te fereşti de băbătiile vigilente fără traiste pe rotile. Ei, da, şi să înjuri mai săftos adepeul şi telporkul mamii lor cine i-o mai vota....

Foto: (c) fotosen.ro

Brocantà cu bacantà si os de Ghana/ zn

Pe fereastra vad Theatre Poeme si restaurantul Bon Cœur. Asta inseamna ca sunt la Bruxelles. N _o spun in ciuda plictiselii voastre, ci cu senzatia de irealitate pe care o dau simturile bombardate cu o supradoza de realitate umeda, coroziva, halucinanta . Mereu mi s-a parut Brusselul un soi de Turn Babel al etnicitatii afisate spectaculos, nu pentru ca alte orase occidentale n-ar avea aceeasi eterogenitate umana, nu pentru ca n-ai intalni negri, arabi, chinezi sau indieni laolalta, dar aici , in inima jilava, ploioasa, a micutei Belgii fiecare isi poarta, in acest melanj etnic multicolor, identitatea comunitara . Iar maxima expresia a acestui pestrit tablou de culoare e, fara doar si poate, ¨brocanta¨. Ma-nvart in ea ca Alice in tara Rutabaga a –boabelor-de-naut –colorate. Africani musculosi in ¨rochii¨ largi portocalii si verzi peste blugi de firma , flamanzi blonzi si aroganti cu femeile lor spalacite si autoritare, indieni cu tunici de matase aurii brodate cu dragoni, mulatre superbe pline de piercinguri, arabi cu izmene si camasi foarte albe, o negresa cu parul portocaliu electrizand privirile din jur, evrei cu palarii negre si zulufi…Si printre toti, munti de lucruri vechi si noi provenind din lumile tuturor acestora, obiecte cu atit mai pitoresti – deci mai vandabile- cu cit provin din cultura celuilalt . La coltul talciocului doi tigani cinta la tambal kalinka, ma fulgera o senzatie de neverosimil vazind la fiecare colt alt tambal si alt tigan, clonati parca . Talciocul, ca talciocul, desigur: mii de gioarse bune de aruncat, printe ele piese superbe de mobila veche, sabii ruginite, portelanuri flamande pictate sa juri ca –s sasesti, tigai si ceainice si linguri coclite, sulite primitive, poze vechi cu bunicii cine stie cui, stalpi de lemn sculptat din care se profileaza femei gravide, fetisuri, papusi, amulete si bucati de foste obiecte pe care abia le ghicesti . Si, ca la ocsko in Mehala, negocierea e mama intelepciunii. Ma opresc la tarabele de arta africana si vanzatorii cu piele frumoasa precum ciocolata amara cer preturi nerusinate pentru obiecte invechite cu mult talent . Dai sa pleci, vin dupa tine cu zambete de fildes si striga cu accent exagerat madame, madame, spuneti un pret, sunt aici pentru dumneavoastra, obiectele , afli , provin toate din Ghana si brocanzii iti suiera pe loc povesti despre ele, cu infricosatoare ritualuri barbare si practici magice scoasa fix din sanul umanitatii sau din burta imaginatiei vanzatorului. Ma opresc la un obiect bizar in care lemnul innegrit se invecineaza cu os de animal mare si metal batut manual si nimeresc …cel mai atipic comersant african. Asezat in sezlong ma ignora, ocupat sa citeasca : ma uit la coperta si vad ca e Ionesco, Cantareata cheala. Ridic obiectul de jos, ar putea fi un idol sau o masca, intreb la ce foloseste, habar n –am, raspunde, banuiesc c-o sa-l puneti in casa sa se minuneze cine intra , zice, zambind vag. Incerc sa scot de la el o poveste despre obiectele de vanzare, cele mai frumoase povesti s-au scris deja, imi raspunde, cele nescrise au ramas in Ghana, le-am uitat toti. Abia cand spun ceva despre Eugen Ionesco se invioreaza si are chef de vorba, brusc nu mai tine la pret, vrea sa vorbim despre ¨absurd sau nu¨, iau idolul african si plec, nu mai stau de povesti pentru ca, nu-i asa , cele mai frumoase povesti s-au scris deja, cele mai bune articole s-au publicat deja , ma bucur doar sa ma plimb prin tabloul bruxellez cu idolul meu ghanez pentru care iti multumesc frumos, domnule Eugene Ionesco.
foto: (c) fotosen.ro

Băietu’ sau Cui i-e frică de un biet Iepuraş?/zn

Imposibil să fie vorba doar despre ouăle roşii. Sau roşii, verzi, oranj şi mov, boite cu vopseluri de la Alimentara, cu sclipici, şibebilduri şi modele, care răsar misterios în tufele cu narcise galbene şi leuştean, iar în variantă proletar-urbană printre ghivecele cu muşcate din balcon. Nici doar despre mielul trist, adus din Noua Zeelandă cu etichetă bio la supermarket, pe care îl cumperi că îţi permiţi, ce pana mea. Sau despre invazia de iepuraşi pufoşi, kitschoşi, gălăgioşi, care au invadat vitrinele, ecranele, visele, sinonimi cu promoţii, negoţ, marketing, advertising pascal. Probabil nici despre fiorul mistic, care loveşte ca o pandemie şi ţine mai puţin decât un guturai. Şi în orice caz nu poate fi vorba doar despre chiolhăneala pantagruelică, indigestă. N-aş şti să spun despre ce e vorba pe lângă şi peste toate astea, dar cred că PAŞTELE E POVESTE. Pentru fiecare, altă poveste, pesemne. Cu mirarea –copil la gustul acrişor al pâinii cu vin primite dimineaţa, pe stomacul gol. Cu emoţia tremurată, atârnată de ciorapul de nailon în care o frunză de pătrunjel sărută pudic, tremurat, un ou vopsit în foi de ceapă. Poveste din vacanţa de primăvară, cu miros de iarbă şi lapte lăsat de ciurdă la prima ieşire pe izlaz din an. Despre vaca maicii domnului ieşind la soare, despre bunici, arome şi lucruri mici. Povestea mea, dacă e să aleg una singură, despre Băietu’ ar fi, fără-ndoială. Un miel pe care nevasta ciobanului voia să-l arunce, să moară pe brazda cu urme de zăpadă încă, fiindcă fătase oaia gemeni şi „n-avea putere cu doi”. Nici o secundă nu mi-a trebuit să decid şi l-am cerut. „Adu-i-l pe băietu’ cela, da’ are să hie bataii de cap cu dânsu’”, i-a zis femeia ciobanului. Băietu’ i-a rămas numele. Umbla după ai casei ca un căţel ,şi prin casă, şi la stradă. A adormit lipit de sobă şi şi-a ars blana cu un semn de lună cafenie. La început bea lapte cu griş din biberon, apoi a trecut la chestii serioase, inclusiv cartofi fierţi şi cozonac. Au trecut aşa câţiva ani, a fentat Băietu’ câteva ediţii (macabre pentru semenii săi) de Paşte şi se cădea găsită o soluţie de urgenţă. În cazul său, însurătoarea fu salvarea. Însoţit în alai de toată familia, Băietu’ hrănit cu griş şi cozonac s–a făcut berbece peste ditamai turmă în saivan. Avea deja coarne şi îşi păzea cu ele obştea de Iepuraşul de Paşte. Care în bestiarul berbecesc e un fel de domnul cu coasa.

(c) fotosen.ro

Păcăleala cu şosete se cheamă şotie. Aia măritată, ţeapă./ ZN

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când vine vorba de păcăleli simt cum mă bălăngăn revoltată între furie, frică şi lehamite. Soră bună cu gluma-de- prost-gust şi vecină cu fraiereala, păcăleala pare să prolifereze în ţara mea ca într-un horror fiction în care nu te mai dumireşti ce forme iau invadatorii. Copii fiind, păcăleala cu cea mai mare notorietate şi circulaţie era aceea cu „vezi că ţi s-a dezlegat şiretul!”. Chiar şi atunci, încrâncenarea pe care o arătau prichindeii în a-şi lungi lista de victime era ceva de speriat. Astăzi, dacă primeşti un astfel de avertisment, el se traduce prin „ai grija la buzunare când te-apleci să-ţi legi şiretul”. Când era mică, păcăleala se chema şotie. Crescută mare şi unsă cu toate alifiile, păcăleala tinde şi ea spre un ideal: orice păcăleală cu niţică ambiţie ţinteşte să devină, prin măritiş, ţeapă. Nu m-aş încumeta să enunţ - ori să denunţ !- aici indexul românesc al ţepelor. Întâi, pentru că şirul ar fi nesfârşit, material pentru o enciclopedie serioasă. Apoi, pentru că n-aş şti cu ce să încep: cu sentimentul că ai fost păcălit la alegeri, indiferent că au „ieşit” cei pe i-ai votat sau ceilalţi? Cu farsele periculoase numite măsuri anticriză, reformă sanitară sau independenţa justiţiei? Cu înşelăciunile din comerţ, unde orice gucci a crescut în umbra marelui zid chinezesc? Cu marketingul şi reclamele mincinoase, cântarele din pieţe, cremele care te întineresc peste noapte, pilulele cu care slăbeşti îndopându-te cu dulciuri, genele false, unghiile cu gel, vedetele play-back? Cu şotiile cu pretenţii de artă? Sau, poate, cu păcălitul de fiecare zi al şefului, al angajaţilor, al plătitorilor de impozite, cu mimatul muncii şi imitatul romantismului...Ziua de 1 aprilie ar putea fi, în spirit, Ziua Naţională a românilor Pentru că ea e în fiecare zi, ca-n reclama cu „nicio masă fără peşte”. În ce mă priveşte, cea mai mare păcăleală a fost...Sau n-a fost. Încă.


Foto (c) fotosen.ro

Zucker pe cărai…

E o poveste frumoasă asta cu multietnicitatea şi multiculturalitatea Banatului. Sună bine şi ne face pe „noi, bănăţenii” să ne simţim speciali, mai deştepţi şi mai luminaţi decât „ceilalţi”. Or, aici avem deja o contradicţie cu....toleranţa, nu? Şi totuşi, sună grozav, aşa că au tras toţi de ea pân-a ajuns motolită şi rărită ca o cârpă de şters cinierele, însă la sărbători o apretăm şi o facem drapel.

Moş Geoarge stătea pe banca din faţa ceapeului toată ziulica. Era măcelar acolo şi, cum Ceauşescu nu-i mai lăsa pe români să taie vite, moşul îşi făcea veacul „pră socac, la givan”. Adică pe stradă, la poveşti. Nimeni nu scăpa neabordat, bărbat, femeie, copil sau leat de-al lui, şi moş Geoarge, căruia i se zicea „a lu’ Limbă”, era mândru că putea vorbi cu fiecare pe limba lui: nemţeşte, ungureşte, sârbeşte, româneşte, ţigăneşte. Multilingvi erau mulţi moşi din sat, dar el, mai limbut şi mai hâtru decât toţi, era ca o efigie ...multiculturală a locului. I se dusese buhul până la Timişoara şi moşul primea delegaţiile oficiale cu un zâmbet larg şi, dintr-o suflare, „criscotdobărdanionapotvremeabuna”.


La noi la grădiniţă era bine şi pace. Mă rog, mai ales bine. Copiii de români strigau după noi, şvabii, „neamţ, neamţ, cotofleanţ”. Nu exista jignire mai mare decât aia cu cotofleanţ pe lume. Cotofleanţul era în general un copil dolofan, pistruiat, cu ochi albaştri şi cu tendinţa de a spune „t” în loc de „d”. „Toamna etucatoare” se făcea că nu-i aude pe delatori nici măcar atunci când ieşeam frumos încolonaţi şi disciplinaţi în curte şi ei strigau „ein, zwei, drei, zucker pe cărai”. Cotoflenţii ripostau vehement, zbierând din spatele tufelor de măceşe „român cu cur de fân” . În general, soarta răzbelului o decideau copiii unguri: ei treceau întotdeauna, absolut întotdeauna, în tabăra care părea cea mai puternică în ziua cu pricina (adică unde erau mai mulţi combatanţi) şi se găseau, de fiecare dată, în alianţa victorioasă, „Ungur, pungur, ţeapa-n cur”, le strigau perdanţii, oricare-ar fi ei. Sârbii, „caii verzi” ai comunităţii paşnice şi multietnice, nu se băgau în conflagraţii. Se jucau doar între ei, de-a cine face pipi mai sus pe nuc, şi strigau „jiveli!”. Era bine, vesel şi eram, evident, fericiţi. Şi prieteni. Ţiganii nu aveau nici porecle, nici strigături, nici rol în război. Pur şi simplu pentru că ei nu veneau la grădiniţă. Erau liberi. Şi uneori, în secret, îi invidiam.

În sala de mese, eram puşi pe două rânduri: grupa germană (cu întăriri) şi grupa română. Noi, nemţii, trebuia să mâncăm frumos, disciplinat. Eventual să ducem toţi lingurile la gură deodată. Şi să nu sorbim. Era verboten, interzis, să vorbim, să ne jucăm sau să ripostăm. Pentru că românii aruncau cu cocoloaşe de pâine în noi. Sau în farfurii, s-o încasăm că suntem stropiţi cu ciorbă pe sarafane. Ne ceream pe rând la baie şi le mânjeam cu magiun dulapurile. Era foarte haios, până când venea Ordinea Supremă. Tanti Balogh. Fiinţa care ne solidariza instantaneu, în teroare. Care ne făcea să îngheţe sângele în vine. Era cât uşa. Ba cât planeta. Cât silozul de la IAS. Avea numărul 48 la picior şi, când ridica şlapul deasupra capetelor noastre, se făcea instantaneu noapte, jur. Atunci redeveneam cu toţii „fraţi de-un sânge”, solidari sub dictatura feroce. Mergeam spre dormitoare strânşi unii-n alţii ca puii de curcă, ţinând de mână un coleg de disidenţă, indiferent din ce tabără etnică. „Dacă nu sunteţi cuminţi, vă spânzur de nuc când dormiţi”, glumea tanti B. Eram cuminţi, eram solidari, dormeam cu schimbul câte cinci minute, să-i păzim pe ceilalţi. Până la urmă, somnul şi copilăria biruiau şi cădeam toropiţi. Iar când ne trezeam, ieşeam la joacă –n curte şi multietnicitatea bănăţeană se declanşa spontan, ca ploile de vară: neamţ, neamţ, cotofleanţ....Şi aşa am crescut mari, deştepţi, toleranţi şi multiculturali.

ZN 2009
Foto: (c)fotosen.ro