Abia o aşteptam. Era cea mai tare zi din an. 10 Iunie. Nu la cireşe, nu la scăldat, nici pupeze din tei. Ziua grănicerului, aia e! O zi grozavă, în care ne duceau cu bodoanca, un soi de lădoi zdrăngănitor tras de tractor, la Pichet. Soldaţii ne făceau o demonstraţie cu câini –lup şi puşti, gloanţe oarbe şi trasoare luminoase, la care stăteam cu gura căscată şi inima cât un purice. Pe urmă, ne tratau cu gogoşi cu dulceaţă şi, ghiftuiţi, ne cocoţam în foişor să ne uităm cu binoclul în curţile sârbilor de dincolo de graniţă, cu hambarele pline şi combine aliniate. Sau să ne benoclăm la prăvălia din micul sat sârbesc, care avea afară, în faţa vitrinei, banane atârnate, se vedeau bine, acolo au văzut mulţi dintre colegii mei pentru prima dată banane. În acel an însă, Ziua Grănicerului avea să fie cu totul şi cu totul specială: ne făceau pionieri! Nu ne-a forţat nimeni, drept să spun. Nici nu ne-au întrebat. Pur şi simplu, tovarăşul învăţător ne-a anunţat, cu-o zi înainte de marea ceremonie. Aşa că-n ziua de 10 iunie 1978 (sic!) toată clasa a două, încercănată de insomnie şi emoţii, a jurat credinţă patriei cu mâna pe steagul Pichetului de grăniceri şi a intonat cu înflăcărare şi cu gândul la gogoşile care sfârâiau în tigaie, Soarele şi pionierii. Şi habar n-am avut, nici noi, nici bravii soldaţi care ne legau la gât cravatele roşii cu tricolor, că în chiar clipa aceea solemnă treceau graniţa, ascunşi într-o cisternă de lapte blindată, 48 de români visând la Occidentul decadent. Pe care vis am ajuns şi noi, mai toţi pionierii patriei, să-l împărtăşim ceva mai târziu, cam pe-atunci când ne-au chemat la BOB în liceu, să ne ridicăm, fără vreo festivitate, carnetele de utecişti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu