Să fie pace şi vată de zahăr!/ zile si nopti

Două erau lucrurile după care ştiam, copii fiind, că vine 1 Iunie. Întâi, concursul. Ne pregăteam pentru el zile-n şir, de când tovarăşa Elena, care preda desenul, ni-l anunţa, iar în frumoasa zi prima din Cireşar (oare mai citeşte cineva romanele lui Constantin Chiriţă, cu aventurile lui Ursu, Tic şi Ionel?), înarmaţi cu guaşe şi pensule cu păr de cal primit de la moş Suba, grăjdarul IAS-ului, ieşeam în „Colţul Pionierului”. Care era doar o curte din spatele şcolii, fără nimic pionieresc în afara de catargul pe care nimeni n-a pus vreodată vreun drapel de pionier, mai puneau şvabii steagul de kirwei, înainte să plece toţi în Deutschland. În rest, în colţul pionierilor doar iarbă şi o bară de lemn orizontală, pe care toate fetiţele se visau Teodora Ungureanu. Acolo era concursul de 1 Iunie, în fiecare an acelaşi: un desen cu tema „copiii lumii vor pace”. Şi desenele erau, fără excepţie, aceleaşi: o sferă aproximativă, adică Pământul, în faţa căruia, atârnaţi ca rufele pe sfoară, copii: câte unul alb, negru, galben, roşu (cu pană de indian neapărat!), uneori şi verde sau violet. Şi pe toată foaia, scris cu majuscule colorate PACE, PEACE, MIR etc. Deasupra, un porumbel alb. Niciodată nu am înţeles cum alegea „juriul” câştigătorii, când toată lumea desena la fel. După „originea sănătoasă”, ne explica tovarăşa Elena: nu ştiam ce înseamnă, dar era o explicaţie suficientă. Şi pe unde mai rămânea loc pe foaie, pictam toţi nişte nori albi, dolofani, pufoşi, jinduind după...al doilea lucru care ne spunea că 1 Iunie. Şi anume că doar atunci şi doar pentru o zi, în centru se deschidea sifoneria, de unde puteai să cumperi sirop de zmeură cu sifon rece şi minunata, incredibila, festiva vată de zahăr. Prăvălia era toată o odaie de 2 m, dar pentru noi, competitorii mânjiţi cu guaşe şi acuarele „Rodica”, făcea cât toate mall-urile şi kidland-urile „occidentului decadent”. Şi, cumva, dintotdeauna mi s-a părut că pacea e ceva dulce, pufos şi lipicios.

Foto (c) fotosen.ro