Moje Boje, ce vacanţe kiki riki/ zile si nopti, the last one

O vacanţă de vis, numai prin agenţia...Să-ţi cumperi cremă de protecţie solară marca x, e timpul să-ţi alegi costumul de baie perfect, ia-ţi abonametul cu internet la nisip, bronzare organică în 5 minute, o talie perfectă în 10 minute şi nu uita să-ţi iei în concediu pastilele contra arsurilor la stomac şi pentru o prostată fără probleme. Printre toate reclamele şi promoţiile care mă bombardează îndemnându-mă să mă pregătesc pentru o vacanţă la care încă nu-mi permit să mă gândesc, memoria „pregătelilor de –odinioară” se insinuează zâmbăcioasă, cu gust sărat de alune kiki riki. Vorbesc, desigur, despre incredibilii ani 80, când timişorenii contracarau criza alimentară ceauşistă cu două surse practic inepuizabile: pachetele de la şvabii emigraţi în Deutschland (pe care ţi le înjumătăţeau vameşii) şi frenetica piaţă sârbească. La cea din urmă, se ajungea cu „micul trafic”, un paşaport de proximitate în baza căruia înflorea nestingherit un comerţ oacheş şi vesel. Care mai de care cu o pilă la prăvălia din comună sau, şi mai bine, la centrul de repartiţie, românii puneau pe ei 12 perechi de izmene chinezeşti de bumbac, în iulie, la 30 de grade, legau de burtă 12 prosoape, tot chinezeşti, iar prin căptuşeli mileuri de macrameu, că astea se vindeau cel mai bine la sârboaice, şi năduşeau cu orele în vamă să treacă cu marfa. Dacă nu mergeai tu la ea, venea piaţa sârbească la tine. În Iosefin şi, mai ales, în micile oraşe „de graniţă”, la Deta, la Jimbolia, piaţa „la sârbi” era bazarul tuturor posibilităţilor, nevoilor, învârtelilor. Ţigări Vikend, să-i dai recepţionerei de pe Litoral, să-ţi repartizeze o cameră mai bună la hotelul sindicatului. Vegeta, formula originală, cu bucătarul bucălat, din aceea cu care tuşa Victoriţa de la Begheiţi ne demonstra cum se face „zupă de pui din carne de porc”, apoi foi de napolitane de umplut cu cremă din bomboane de lapte şi eurocrem la găleată, pentru vacanţa la rudele de prin ţară. Dresuri de baie cu şnur, „leviştrauşi” produşi la Novi Sad, kiki riki, narancs la plic de băut cu paiul (un lux pe-atunci), lichior de la Subotica. Toate încărcate în maşina burduşită de vacanţă ca pentru apocalipsă. Cu benzina era mai greu, dar nu tragic, câtă vreme se făcea octanol la Solventul, cu care mergea orice Dacie cumsecade, îndoi-m-aş că ixcinciurile de azi s-ar fi descurcat aşa. Ce vremuri, Boje moje, ce vacanţe!


Foto (c) fotosen

De la adidaşi de porc, la târtiţă de curcan/ZN

„Ptiu, ajungem iar la adidaşi de porc!”, oftează obidit femeia. E violonistă şi poartă pe braţ o banderolă albă de grevă, pe care scrie „-25%”. Dacă-şi aminteşte ce celebrii adidaşi de porc, înseamnă că a prins vremea lui Ceauşescu şi criza alimentară din anii 80, că n-a uitat cozile la hârtie igienică, cartelele pentru raţiile de pâine, zahăr, ulei şi pentru un boţ de unt cât o nucă, pe care unii îl înghiţeau pe loc, înainte sa ajungă la casă. Şi, desigur, pentru „adidaşii de porc”, copite din care se făceau cotoroage pentru toată familia. Douăzeci de ani i-au trebuit societăţii româneşti să evolueze de la adidaşi de porc la târtiţă de curcan. Nu spun că ăsta e singurul progres al naţiei, ci doar că este cel care mă izbeşte pe mine zi de zi, când stau la semafor pe strada Iosif Vulcan. Acolo, pe zidul unui „ABC nonstop” care e-nchis noaptea, e o tablă care stă scrisă, cu creta, „oferta zilei”. Primul articol, e, de vreo trei luni, „târtiţă de curcan”. Întotdeauna punem sus ce se vinde mai bine, îmi explică vânzătoarea. „Târtiţa de curcan se vinde cel mai bine. E ieftină şi gustoasă, zice, faci din ea şi o supă grasă şi o tocană sau papricaş, merge şi friptă, se topeşte-n gură. Acuma, cu criza, se topeşte şi din raft. Şi să nu credeţi că numa’ românii cumpără, o caută şi ei”. Îmi arată cu sprâncenele de-a lungul străzii înţesate cu palate ţigăneşti, imense, opulente şi oribile. O privesc neîncrezător şi plec. De pe trotuar, văd în curtea unei măgăoaie de marmură o familie aşezată pe scaune înalte cu ornamente aurii, privind la o plasmă uriaşă Campionatul Mondial de Fotbal. Spre stradă răzbate un miros de friptură. Nu pot să bag mâna-n foc că –i de la târtiţe de curcan.

foto : me

Ziua grănicerului, cu cravată de pionier şi aromă de gogoşi/ Zile si nopti

Abia o aşteptam. Era cea mai tare zi din an. 10 Iunie. Nu la cireşe, nu la scăldat, nici pupeze din tei. Ziua grănicerului, aia e! O zi grozavă, în care ne duceau cu bodoanca, un soi de lădoi zdrăngănitor tras de tractor, la Pichet. Soldaţii ne făceau o demonstraţie cu câini –lup şi puşti, gloanţe oarbe şi trasoare luminoase, la care stăteam cu gura căscată şi inima cât un purice. Pe urmă, ne tratau cu gogoşi cu dulceaţă şi, ghiftuiţi, ne cocoţam în foişor să ne uităm cu binoclul în curţile sârbilor de dincolo de graniţă, cu hambarele pline şi combine aliniate. Sau să ne benoclăm la prăvălia din micul sat sârbesc, care avea afară, în faţa vitrinei, banane atârnate, se vedeau bine, acolo au văzut mulţi dintre colegii mei pentru prima dată banane. În acel an însă, Ziua Grănicerului avea să fie cu totul şi cu totul specială: ne făceau pionieri! Nu ne-a forţat nimeni, drept să spun. Nici nu ne-au întrebat. Pur şi simplu, tovarăşul învăţător ne-a anunţat, cu-o zi înainte de marea ceremonie. Aşa că-n ziua de 10 iunie 1978 (sic!) toată clasa a două, încercănată de insomnie şi emoţii, a jurat credinţă patriei cu mâna pe steagul Pichetului de grăniceri şi a intonat cu înflăcărare şi cu gândul la gogoşile care sfârâiau în tigaie, Soarele şi pionierii. Şi habar n-am avut, nici noi, nici bravii soldaţi care ne legau la gât cravatele roşii cu tricolor, că în chiar clipa aceea solemnă treceau graniţa, ascunşi într-o cisternă de lapte blindată, 48 de români visând la Occidentul decadent. Pe care vis am ajuns şi noi, mai toţi pionierii patriei, să-l împărtăşim ceva mai târziu, cam pe-atunci când ne-au chemat la BOB în liceu, să ne ridicăm, fără vreo festivitate, carnetele de utecişti.