Aglaia

Aglaia. Aşa o cheamă. Aş vrea să-i scriu numele Aglaja, ca la Veteranyi şi dac-aş fi inventat-o eu, aşa i-aş fi zis, probabil. Da n-am inventat-o, ea e de-adevăratelea, ca şi Salcă şi ca şi Livezile. O cheamă Aglaia Paure. Aşa o cheamă. E oarecum scundoacă şi mie mi se pare că are picioarele strâmbe. Dar e, cum să zic, ţâfroşă şi chiştulată tot timpul, cum se zice la Livezile. Adică pedantă. Cochetă.

Când eram mică, mergeam seara după la lapte la ea. Strigam tare „tanti Aglaaaaaaaaaaaaia“ şi se auzea până la noi acasă şi ai mei râdeau. Io nu ştiam faza cu papagalul. Dacă nu răspundea, intram în curte, pe urmă în Casa mică, luam sticla cu lapte care era pregătită şi o lăsam pe cea goală. Sticla. Câteodată găseam plăcinte sau colăcei şi mâncam cuminte, beam lapte şi pe urmă plecam. Că Aglaia era tare curată, pahar era şi Casa mică, aia care de obicei la ţărani nu-i prea curată.

Ştiam că n-am voie să merg la Casa mare a lui Aglaia. Adică să-mi bag nasul. Şi nu mergeam. Doar că o dată nu era pusă sticla cu lapte şi m-am dus s-o caut. Pe Aglaia, nu sticla. Am găsit-o. În Casa mare. Cu nenea Moisă. Dar nu asta m-a uimit. Altceva m-a făcut paf: furoul. Nu mai văzusem niciodată furou. Nici pe nenea Moisă în izmene nu-l mai văzusem, dar…furoul era cu dantele. Iar eu, deşi încă nu ştiam, eram femeie. Dar şi mai tare m-a uimit corsetul: era la uscat, pe sârmă. Chiar că nu mai văzusem corset decât în filme. Iar tanti Aglaia era, cred, singura ţărancă din România care purta corset să-şi subţieze talia.
Aglaia e măritată. Întotdeauna, adică în tot timpul vieţii mele, a fost măritată. Nu cu Moisă. Cu Lae. Laica Paure. Care e mic, gros şi, la bătrâneţe, şchiop. Dar e blajin. Numai bun pentru Aglaia.

Aglaiei i-a plăcut mereu să trăiască bine. Şi ştia o singură cale pentru asta. Daţ pe aia o ştia bine. La fermă, şi-aduce Oma mea aminte, la scuturat ovăzul, era cald ca-n iad în poduri şi-un praf ucigător, erau treizeci de femei care-şi smulgeau hainele să se scarpine de la praf, dar ovăzul trebuia scuturat. Pe una singură dintre toate o trimitea Luţu Boşcu , şeful de fermă, jos, la birou „să facă rânduiala“. Da, dragă, pe Aglaia. La sfârşit, seara, venea roşie în bodoanga cu care se-ntorceau în sat şi le-mbuna pe muieri cu bomboane mentolate. Oma mea tot n-a uitat.

Pe urmă, când era Iacob Lechtenberger, un neamţ voinic şi cam fanfaron, şef la Atelierul mecanic, l-a angajat şi pe Lae acolo, la atelier. Toată ziua şedea Lae la soare, dar seara, pe la 6-7, ca un făcut tot lui îi venea revizia la combine. Şi trebuia s-o facă. Până când colegii, ai dracului, l-au tot îmboldit să meargă acasă s-o prindă pe Aglaia cu Iacob. Ca să scape de gura lor, mergea. Dar nu intra. Se plimba pe la stradă până ieşea Iacob. Pe urmă zicea la lucru: am fost, era acolo neamţu’, da’ vorbeau, nu făceau altceva. Şi „las’ că-i bine“: asta-i, aşa, înţelepciunea supremă la L. Până la urmă, între imboldurile colegilor să meargă s-o prindă şi intuiţia lui că asta n-ar fi prea bine, Lae a ales calea de mijloc: aia care-l tot ducea în vizită la vecina de lângă casă, Floare a lui Marcheşi.

Au fost şi alţii, dar iubirea vieţii lu Aglaia tot Moisă o fost. Aşa cred eu. Aşa m-am gândit când am văzut-o trecând cu laptele la lăptărie pe Aglaia sâmbătă.

Moisă alu Şpan. Cantor la biserică. Însurat cu Florica. Muiere din aia afurisită, care face reguli pentru toţi, îşi chinuie bărbatul, nora, vecinii, dar respectă, cum să zic, „legităţile morale“ ale comunităţii. Duminica, la biserică, Moisă cântă cel mai tare, fălos ca un cocoş. Când e parastas, tot el e „maestru de ceremonie“. Chiştulată, aranjată, Aglaia îşi sumeţeşte ţâţele şi-şi aranjează…cucernică poalele. Pe Moise îl trec toate apele şi dă falseturi măgăreşti. Când îi scapă un ochi la ea, la Aglaia, atunci Florică strigă ascuţit, afirmându-şi proprietatea: Moisă, peşchirele! (prosoapele, adică). Moisă, răpielţu! (chibritul) Moisă, lumânările! Ascuţit, afurisit, ca o nevastă adevărată. Şi el se execută, cu fălcile strânse. Dar Aglaia zâmbeşte şi-şi îndeasă agale batista în decolteul generos: acolo o s-o găsească Moisă deseară. Batista, bre!

Alu Şpan îs bogaţi. Aglaia…cochetă. Aşa că-ntr-o zi, Moisă o luat de la Puşa, tiganca, un lănţişor de aur…cu monogramă: A. I-a dat jumătate de bani şi a rămas să dea jumătate la leafă. Dar o uitat sau nu ştiu ce s-o-ntâmplat. Şi Puşa s-o dus acasă la el, să ceară banii. A dat de Florica şi s-a plâns. Florica i-a dat banii. Şi-a tăcut acră. Până duminică, la biserică. Sigur că Aglaia avea lănţişor la gât. La începutul slujbei. La sfârşit, nu. Pe Moisă, Florica l-a trimes să ia nişte tămâie pentru acasă. Pe urmă s-a dus la Aglaia, ea, Florica, mai înaltă cu un cap jumătate. I-a smuls lănţişorul şi i-a zis: l-am plătit, e-al meu. Dar nu cred că vorbea despre aur. Sau nu doar. A-mpins-o şi-a plecat.
Roşie, Aglaia s-a ridicat de jos, ajutată de Lae. A plecat acasă şi s-a apucat de treabă. Pe urmă a zis, lu’ mami i-a zis: „să şi-l poarte, să se-ngroape cu aurul ăla. Da’ Moisă…e-al meu“.
Aşa a fost. Florica a purtat, a ciudă, lănţişorul cu monograma A duminică de duminică, la biserică, toată viaţa. Şi când o vedea pe Aglaia zicea tare: „auru îi scump, unele îs eftine“ şi, pe urmă, „Moisăăăă, peşchiru!“
Florica o murit acum vreun an. Or îngropat-o cu lănţişor şi verighetă.
Lae e bolnav, stă în pat şi zice cui vine la el că mare noroc are cu Aglaia, se-ngrijeşte de el ca de icoană.

Sâmbătă seara, puneam flori şerpeşti lângă zidul de la stradă şi Aglaia mi-a strigat peste drum: hai să-ţi dau lapte, că nu te-am văzut de mult. Nu mai poartă corset. Poartă proteză dentară. Dar îi tot ţâfroşă. Zic că nu vreau, că am primit deja şi când mă-ntorc la şerpeştile mele îl văd, pe partea mea de stradă, pe Moisă, mergând încet-încet, să se-ntâlnească la Fruga, unde se-mpreună drumurile. Îl salut şi-l aud murmurând nazal, fals, emoţionat, „miluieşte-ne pre noi după mare mila ta…“