Pe mine, Kamo nu m-a învăţat trioleţii. I-a păstrat, cred, pentru Podratzky. Şi pentru atâţia alţi, mulţi, incredibili de mulţi, oameni cărora le-a pus jazzul în braţe. Unii, au reuşit să nu uite. Pe Kamocsa Bela l-am cunoscut la etajul şase al Hotelului Central, acolo unde se putea cânta jazz şi blues dacă şeful de sală scria în registrul muzical că se cheamă româneşte Doină sau Febră. Eram elevă de liceu şi pe ăştia ca mine, atunci, în incredibilii ani `80, îi ridicau patrulele miliţieneşti din cinematografe, cofetării şi alte „locuri de pierzanie” a moralei socialiste. Când a descins gaia la Central, Kamo mi-a salvat pielea şi seara: le-a zis organelor că sunt cu ei, cu artiştii, că reprezint „publicul tânăr” şi ajut la „ameliorarea repertoriului”. Miliţienii îl cunoşteau -cine nu-l cunoştea pe Kamo în Timişoara lui?- şi m-au lăsat în pace. După câteva zile, reîntâlnindu-l, am vrut să-i mulţumesc. Mi-a dat un examen –fulger de jazz&blues. Nu mi-a zis dacă l-am trecut şi abia când, după mulţi ani, mi-a cerut scurt, cât ai zice „jazz”, să fiu „piarul” lui, al Bega- bluserilor şi al tuturor festivalurilor pe care, inepuizabil, le născocea, m-am gândit că poate că da, am luat examenul. Mi-a lăsat timp să mă obişnuiesc cu vizitele lui la redacţie, mereu cu buzunarele pline de planuri noi, afişe şi muzici, cu întâlnirile la terase alese pe criteriul sonorului din difuzoare, cu felul în care saluta invariabil cu „Hi!” şi cu accentul cu care zicea pe scenă „mărsiiiii”. M-am învăţat să-l văd trecând cu bicicleta şi fredonând, să aud frânele maşinii cu numărul jaz lângă mine şi pe el, prin geamul deschis, „Hi”. M-am obişnuit să-l ştiu încăpăţânat (şi numai Dumnezeu şi prietenii ştiu că Gala Blues-Jazz şi-a tras seva şi longevitatea din această înnebunitoare încăpăţânare), mereu blajin cu mine, tenace, povestaş, întotdeauna parolist. Îmi plăceau la el felul acela de ghiduşie fără răutăţi şi curajul cu care purta acei incredibili pantaloni în carouri. Nu mi-a lăsat niciodată timp să mă gândesc că suntem prieteni sau că asta s-ar putea termina vreodată. Nu te puteai gândi la asta, aşa cum nu-ţi poţi imagina Timişoara fără Piaţa Unirii sau Bega fără poduri, fără magnolii, fără blues. Ca un bun prieten m-a îmbogăţit cu vreo zece nume din „marele jazz”, cu câteva CD-uri şi o mulţime de întâmplări. Voia să scriem împreună o carte despre Timişoara cu muzici a anilor 1960-2000. Pentru că mi se părea o utopie atunci, dar şi pentru că eram convinsă că el şi amintirile lui aveau să atingă longevităţi matusalemice, am amânat perpetuu. Nici atunci când mi-a zis că e bolnav, nici când, la ultima Gală de la Capitol, l-am ascultat cântând cu o poftă de joc devoratoare, n-am crezut altfel. Acum mă bucur că el a scris, singur, cartea, fără-ndoiala o „kamotemeswar”-carte, pe care abia aştept s-o întâlnesc şi să-i zic „Hi, Kamo!”.
(c) fotosen.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu