Între strada caraghios botezată Canal Bega şi maidanul meu cu extratereştri se află Colonia. Vreo douăzeci de case ghemuite, peticite, necăjite. Toate cu termopane, însă. Şi, printre ele, cam tot atâtea rulote, vagoane, cutii de lemn transformate în dormitoare, coşmelii şi cocoloaşe lipite de pereţii caselor ca să mărească spaţiul locativ. Semne clare de boom demografic. În petecul de curte rămas, îţi sare-n ochi câte-un „accent estetic”: o barză de metal înfiptă în beton, o inimioară de burete pe geam, o baltuţă secată, dar cu pietre aranjate „în cascadă”. Şi multe rufe pe sârmă. Fiindcă romii din micuţa colonie din Plopi - poate ghipteri, nu ştiu- sunt ţigani curaţi. Cele mai multe dintre bulendrele puse la uscat sunt hăinuţe de copii. Cum trec zilnic prin Colonie (de când un rumân deştept mi-a blocat ieşirea spre podul Ghirodei trăgând un şanţ ca să şantajeze primăria să-i plătească bucăţica de drum care trece pe pământul lui), sunt un fel de taxi-gratis pentru ţigani. Aşa, ca- ntre vecini. Plouă zbiciuit, a lapoviţă, şi cei doi „clienţi” înghesuiţi în matiz, printre bogu şi shinaiele mele, vor şi ei „până mai încolo, în sat”, adică în cartierul periurban Plopi. Conversaţia începe invariabil cu „staţi la vile? Sunteţi a lu’ domnu’ arhitectu’ muiere, nu?” şi, previzibil, continuă cu dejtu’ pe rană. „Că nu ne bagă şi nouă autobuz până aici, parcă noi nu ni-s oameni pântru Ciuhandru. Baremi dacă nu pentru noi, pentru ăi mici. Dimineaţa şi la amiază, să nu meargă şi ei pe jos la şcoală. Autobuzul vine numa’ până la canal Bega la jumate, cât ar fi să mai o ţâră de drum? Da’ di ce să se deranjeze pântru nişte ţâgani”. Femeia are simţ critic, bărbatul o domoleşte temător. Amândoi trăznesc a tutun. Câţi copii sunt aici în Colonie, întreb. „Mulţi, doamnă, câţi o dat Domnu’”. Păi câţi o dat? O sută? „Să tot fie, cine să ştie? Că fiecare familie are şi cinci, alţii şi 7 şi 8, nu –i mai numără nimeni”. Câţi merg la şcoală? „Păi , aşa, mai des, merg vreo 30-40. Dar mai îs şi alţii care nu merg. Şi care îs de grădiniţă. Şi care nu-s scrişi”. Sunt mulţi, frumoşi, oacheşi şi veseli şi când dă soarele ies pe maidan şi se hârjonesc ca puii de mâţe prin praf. Vara se scaldă, ca-n Rai, sub podeţul care desparte Colonia de „lumea civilizată” cu autobuz. „Avem un vecin care are căruţă şi cal şi când n-are de lucru dimineaţa îi mai suie pe copii, claie, trizăci în căruţă, şi îi cară la şcoală. Când plouă, punem o prelată de cort pe ei să nu-i ude şi ei să pişcă şi chirăie dedesubt. Când ajung la şcoală, în Plopi, ăilalţi copii strigă: or viniţ ţâganiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii”...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu