La pet –shop la poartă e o mâţă moartă

„La popa la poartă/E o mâţă moartă/Cine râde şi vorbeşte”.... Păi, cine râde, ori e tâmpit, ori se prosteşte. Că nu-i nimic de râs: în vitrina magazinului de animăluţe chiar erau nu una, ci două mâţe moarte. Tablou sinistru, oribil, în mijlocul delirului consumist. Am mers la supermarket, seara, să-mi cumpăr pâine şi alte cele, că de atât muncă n-avusesem timp. Era cam 9 ora când am ieşit şi le-am văzut: pet shop-ul cu pricina are nişte cuşti de sticlă meschine, strâmte, supraetajate pe stâlpul care mărgineşte vitrina. În cele de jos, mişunau nişte porci de Guineea. Ca orice şobolănime, n-aveau nici o treabă cu înghesuiala, căldura, murdăria din cuşcă, se frecau frenetic unii de alţii, gata să se ronţăie reciproc. În cuşca din mijloc, un biet căţel negricios, puiet, din acela cu botul turtit şi ochi lăcrimoşi, ne privea trist-apatic, încercând cu dezolare să tragă, ca prin pai, aer prin găurica din geam, aflată prea sus pentru nasul lui deja uscat. Şi deasupra, în cutia de sus, am văzut mâţele. Albe. Pufoase. Imaculate. Şi moarte. Ţepene. Crăpate, ca la popa la poartă. Cine râde şi vorbeşte....De vorbit nu era cu cine. Pet-shopul, închis. Or fi fost drogate, ca aşa am auzit, că le sedează să stea blege acolo, îmi zice colega mea de birou, posesoare (şi adoratoare) de pisoi personal pe nume Mi. Nu erau drogate, erau gata sucombate. Am văzut şi eu şi ceilalţi oameni care s-au oprit să vadă la ce mă holbez oripilată şi au încercat să le trezească bătând cu unghii şi monede în vitrină. Cu „consolarea” că bietele pisici trebuie să fi ajuns în Raiul pisicesc şi că le văd de-colo pe cele care torc acum la picioarele lui Vaclav Havel şi se hârjonesc cu suratele lor desenate pe celebrul zid praghez, dar şi cu voinţa de a nu mai lăsa şi alte mâţe să moară în chinuri, sufocate, în vitrina magazinului „pentru iubitorii de animăluţe”, am început cruciada. Cu jalba unde ....? Poliţia? Are treabă cu infractorii, criminalii, violatorii, nu cu mâţele. Direcţia sanitar-veterinară? Se ocupă de „produsele de origine animală”. Adică să nu se-mbolnăvească oamenii de la carnea mâncată. Şi doară eu nu voiam să mănânc (coapte, ca-n poeziuţa de mai sus) mâţele moarte. La protecţia consumatorului? Păi, numai dacă aş fi cumpărat mâţele moarte-vii şi mai ales cu bon, altfel nu se pune. Poliţia animalelor? Sublimă, dar inexistentă. Decât, cică, pe hârtie, undeva în sertarele unor legiuitori care –şi miorlăie grija pentru animale când dă bine „pe sticlă”. Organizaţii de protecţia animalelor? Aşa de bine organizate, că nici cu puşca nu le găseşti. Dezolantă, povestea se opreşte aici. Mi-amintesc de mârtanii graşi care torceau a lene şi mâncau spaghetti lângă Columna lui Traian, la Roma şi mă gândesc ce bine că n-au nimerit cu toatele pisicile în Dacia supermaketurilor şi pet—shopurilor şobolăneşti. Sigur că o să boicotez prăvălia aia cât trăiesc şi n-o să mai cumpăr nici o cuglă de mâncare pentru pisicile sau căţeii mei de-acolo. Şi sper să dea faliment magazinul ăla şi să-l muşte pe patron un câine şi să se umple de râie de la vreo broască. Până atunci însă, mă rog pentru bietele „beloved pets” care-au să-şi mai dea duhul asfixiate în stâlpii ăia. Aştept Poliţia animalelor şi ...viaţa mâţelor ce va să vie!

zn august 2006